Profesioniştii (II) – Nu fă ce face popa ! (sau bancherul)

Un mit urban destul de popular afirmă că cizmarul umblă tot timpul cu pantofii dezlipiţi, că un croitor poartă hainele cu buzunarele descusute sau că electricianul nu are niciodată siguranţe de schimb în casă. De multe ori, mitul se confirmă. Dar să vorbim mai bine despre bancheri, care s-au dat în stambă destul de urât în trecutul apropiat, şi despre care ar trebui să spunem – asta ca să continuăm ideea mitului – că nu au nici un ban în portofel sau că sunt risipitori:

Directoare de filială a unei bănci de top, mamă grijulie. Se hotărăşte înainte de venirea crizei să îi facă un cadou fiicei sale adolescente. Un apartament nou-nouţ, într-un oraş de provincie, complet mobilat chiar de dezvoltatorul imobiliar. Preţ? O nimica toată: peste 100.000 €. Împrumută marea majoritate a sumei şi are de plată, vreme de vreo 30 de ani, câte 600 de euro. Lunar. Auch!

Directoare de filială a unei bănci foarte populare, soţie atentă şi iubitoare. Se hotărăşte, înainte de venirea crizei, împreună cu tânărul ei soţ,  să cumpere un apartament, în acelaşi frumos oraş de provincie. Preţ ? Doar vreo 70.000 €. Mai face şi alt credit pentru o maşină. Şi o descoperire de cont (overdraft) pentru mobilă. Şi un card de credit pentru alte cheltuieli. De fapt, întrebată la un moment dat câte produse de creditare foloseşte, se fâstâceşte şi recunoaşte că nici ea nu mai ştie. A, şi un card de cumpărături. Ahh!

Director de filială a unei bănci de top 5, soţ iubitor şi tată atent. Se hotărăşte în 2008 să cumpere un teren pentru viitoarea casă pe care ar vrea să o construiască. Preţ ? Vrea 50.000 de franci elveţieni. Da, moneda aia pe care o recomanda el clienţilor şi care şi-a dublat cursul faţă de minimul său din 2007. Despre construcţia casei nu mai ştim nimic, dar ştim că rata îi cam face bătături în buricele degetelor, când numără leii pe care îi plătește lună de lună. Touche!

Funcţionară a unei bănci de renume. Se hotărăşte, pe la începutul crizei, să cumpere un apartament, împreună cu soţul ei, prin credit, cu franci elveţieni. Nu are nici măcar banii de avans. Între timp rata a crescut şi a făcut deja 3 (trei) refinanţări. Zice că nu ar mai plăti rata, până nu se linişteşte cursul. Ei, o înţelege banca, doar sunt şi ei oameni, nu ? Phiu!

Funcţionară a unei bănci de renume. Salariu mic, contrar prejudecăţii „ăştia din bănci câştigă bine”. Câştigau ei din bonusuri din 2007-2008, când erau cozi la credite, nu acum. Are un credit de vreo 10.000 €, la fel ca şi proaspătul ei soţ. El l-a făcut pentru maşină. Ea nu ştie pentru ce l-a făcut pe al ei. „Să fie acolo nişte bani”, zicea ea. Banii au fost, banii s-au dus. Doar banii trebuie să circule, spunea odată un coleg. Aşteaptă cu nerăbdare să aplice pentru Prima Casă. Ce, dacă mai au încă 2 credite o fi o problemă ?! Şi dacă se termină fondurile la Prima Casă ? Fuck !

Funcţionară a unei bănci serioase. Scâncea către viitorul soţ prin 2008 că vrea credit pentru apartament. Viitorul soţ se opune, îi explică problema preţurilor mult prea mari şi îi oferă alternativa: chiria. În 2012 tânăra îi dă dreptate şi mai aşteaptă încă scăderea preţurilor. Mda..

***

Aproape toţi cei menţionaţi mai sus întreabă cu orice ocazie, ca nişte zombi spălaţi pe creier: „Dar voi de ce nu faceţi credit Prima Casă ?”. Pentru că gândim, de aia. Cazurile au fost culese din 3 agenţii bancare situate în două oraşe diferite. Cazuri identice mai sunt cu duiumul prin toată ţara.  Nu sunt excepţii, ci mai degrabă reguli în branşa lor. Dar de unde să fi ştiut bieţii de venirea crizei ? De unde să ştie preţul corect al unui apartament ? Doar ei au absolvit Literele sau Filosofia, nu Economia. De unde să fi auzit săracii (cu duhul) de fenomenul de balon imobiliar ? Ce poţi cere unui popor îndobitocit de televizor şi CanCan, dacă nici măcar bancherii nu au ştiut (şi încă nu ştiu) pe ce lume trăiesc ?

Anunțuri

Profesioniştii (I)

Cunosc ingineri străluciţi, ce câştigă câteva salarii medii pe economie în fiecare lună. Şi asta fără să îşi bată prea tare capul.

Ştiu medici chirurgi ce umblă zilnic prin minţile pacienţilor, realizând dificile operaţii pe creier. Culmea, pacienţii îşi revin după ce li se închide la loc cutiuţa, semn că respectivii n-au copiat la examenele ce i-au făcut medici.

Văd profesori geniali (puţini), ce îşi cunosc la perfecţie domeniul pe care îl predau elevilor. Uneori, când există interes din partea învăţăceilor, reuşesc să transmită foarte eficient cunoştinţele lor.

România are (încă) destui profesionişti (unii dintre ei – de obicei cei ce lucrează în mediul privat – bine remuneraţi). Foarte mulţi par însă să aibă un mare defect: finanţele. Nu cele publice, ci cele personale. Altfel spus, buba din capul lor este educaţia financiară ce lipseşte cu desăvârşire.

Degeaba ne vom chinui să ne învăţăm copiii matematică, istorie, chimie, biologie, dacă nu îi vom învăţa mai întâi să înțeleagă noţiuni elementare de economie practică: credit, depozit, cont de economii, dobândă (efectivă), inflaţie personală, buget personal şi familial, deficit personal. Toţi banii pe care îi vor putea câştiga nu vor fi decât apă de ploaie dacă nu vor înțelege perversitatea descoperitului de cont (overdraft-ul), a cardului de credit sau de cumpărături, idioţenia din spatele deciziei de a face un credit de nevoi personale pentru a merge în concediu sau ţeapa creditului imobiliar pe perioade mai mari de 20 de ani, în valută şi la dobânzi ce variază în timp.

Să nu uit: ar mai trebui adăugaţi la meseriile de mai sus şi bancherii (sau mai bine spus, funcţionarii bancari). Culmea, nici măcar ei nu excelează la capitolul educaţie financiară. Dar despre gafele micilor bancheri, în episodul următor.

Românii nu au bani decât pentru apartamente sau case

sursa foto

Românilor le place vinul alb şi şpriţul. Ei nu ştiu că vinurile roşii sunt mai apreciate, pentru că buchetul de arome e mult mai bogat şi că obiceiul de a turna apă în vin se moşteneşte din vremuri în care gustul prost al vinului trebuia diluat, ascuns cumva. Şi până la urmă, când au fost la shopping la Viena, au văzut că până şi austriecii au în meniurile restaurantelor şpriţurile, deci e o băutură cool, nu ?

Romanii nu mănâncă, atunci când vine vorba de brânzeturi, decât caş, telemea, brânză de vaci şi poate urdă. Nu mai contează că acel caş pe care îl cumpără din piaţă are mai mult lapte de vacă decât de oaie sau că nu e închegat după reţeta tradiţională . Ei nu vor cumpăra niciodată aiureli precum Danish blue, Gorgonzola sau Roquefort, sau variantele mai blânde – Camembert şi Brie – pentru că ei ştiu, deşi nu au încercat niciodată, că o brânză cu mucegai, fie el şi nobil, nu poate fi gustoasă. Ce mai contează că mucegaiurile folosite (Penicillium candidum, Penicillium glaucum, Penicillium roqueforti şi Penicillium gorgonzola) sunt veri drepţi ai faimoasei peniciline găsite în farmacii şi că reţetele de fabricaţie sunt respectate cu stricteţe ? Sau că în vremurile lui Ceauşescu România producea şi exporta brânzeturi cu mucegai ? Să le mănânce francejii sau italienii, dom’le, cu ale lor peste 600 de sortimente de brânzeturi, nu i-ar mai sătura Pământul !

Românii nu au bani de cărţi, dar au bani de smartphone-uri, chiar dacă trăiesc din salariul minim pe economie sau chiar din ajutorul de şomaj. De fapt nici timp de citit nu prea au, de asta nu mai cumpără cărţi, şi nici nu le pasă că o instituţie ce îi face cunoscuţi în străinătate (pardon, nu pe ei, ci pe alţii care ştiu că expresia „cultură românească” nu se referă doar la castraveţi şi gogoşari) este persecutată pe motive politice, deşi şi-a îndeplinit misiunea mai mult decât onorabil. Se ştie doar, prea multă carte te strică la cap. Şi ce, Becali are masterate şi doctorate ? Sau fotbaliştii ?

Românii nu au bani de călătorii. Ei vor doar vacanţe all-inclusive, în care să stea în acelaşi loc cu burta la soare şi să mănânce cât cuprinde, nu să cunoască cu adevărat alte locuri, oameni sau culturi. Pentru ei, couchsurfing-ul e mult prea abstract.

Românii nu vor învățământ cu plată. Şi ce dacă e gratuit, dar de slabă calitate ? Ce, dacă ar costa bani şi ar exista un sistem de burse eficient (poate şi burse private) ar fi mai bine ? Să fie gratis şi pentru tonţi, să avem toţi diplome, nu ? Şi ce dacă vor pleca apoi în Spania sau Italia la munci pentru care nu-ţi trebuie nici măcar liceul, darămite bacalaureatul ?

Românii nu au bani de dentist. Nu prea au bani nici de pastă de dinţi, iar de aţă dentară sau apă de gură, nici atât. De fapt nu prea au bani de nimic ce ţine de igienă, fiind printre codaşii Europei la consumul de săpun. Ei nu ajung pe scaunul stomatologului decât atunci când trebuie să-şi scoată o măsea, nu să trateze carii. Iar de implant dentar nici nu poate fi vorba. Minim 500€ o măsea ? Piei, necurate, păi nu mai bine merge o săptămână în Antalia, la 4 stele, de banii ăştia ? Şi dacă vor zâmbi pe partea potrivită, nu se va observa dintele lipsă în pozele urcate pe Facebook.

Românii nu au bani de muzee (nici de construit, nici de vizitat), dar se bucură precum nişte copii când se inaugurează un nou mall, mai ales unul construit pe ruinele unei curţi domneşti, vizitându-l într-o săptămână într-un număr mai mare decât populaţia întregului oraş şi bucurându-se pentru firimitura de cultura ce o reprezintă conservarea unei mici părţi a patrimoniului, mergând pe principiul, foarte sănătos, de altfel, „ne-au tăiat o mână dar ne-au dat cu gel părul”. De s-ar fi deschis în schimb un muzeu, găseau cu siguranţă un meci bun de vizionat la TV şi rămâneau acasă.

Românii nu au bani pentru a construi noi parcuri, mai ales acum, când oraşele devin din ce în ce mai aglomerate, şi nici măcar de a conserva un mic rai, creat de natura ce încearcă să ne suporte comportamentul de lăcuste flămânde.

Pentru ce au totuşi bani românii ? Pentru apartamente subdimensionate şi supraevaluate, cumpărate prin credite pe 30 de ani, în altă monedă decât cea în care sunt plătiţi lună de lună, cu dobânzi variabile, pentru că cele fixe sunt plictisitoare şi lipsite de adrenalina verificării cursului valutar de 3 ori pe zi…

Pariul imobiliarelor: blat în arbitraj

Prin 2007 sau 2008 habar n-aveam ce se întâmplă cu imobiliarele în România. Priveam doar stupefiat demenţa preţurilor şi mă gândeam că la aşa valori nu voi cumpăra prea curând. Îmi ziceam că de chirie mai poţi scăpa, dar de un credit enorm, legat de gât 30 de ani, ba.

Bunul simţ şi simţul măsurii biruiau cunoştinţele de economie, pe care din păcate nu le aveam atunci (şi poate că nu le am nici acum). Abia pe la sfârşitul lui 2008 (sau începutul lui 2009 ?) aveam să descopăr blogul singurului agent imobiliar (nici măcar nu ştiam pe atunci ocupaţia lui) în faţa căruia mi-aş scoate pălăria (dacă aş purta una).

Cine a sperat prin 2008 că preţurile apartamentelor vor reveni la normal pare la prima vedere să fi judecat greşit: preţurile au picat destul de mult, într-adevăr,  dacă asta doar dacă le exprimi în euro, pentru că în lei scăderea nu este încă dramatică.

Să fi pierdut pariul imobiliarelor ?

Să ne gândim la alt rămăşag: un stelist şi un dinamovist pariază fiecare pe echipa lor favorită. Ceea ce nu ştie însă stelistul e că dinamovistul e văr drept cu arbitrul. După cele 90 de minute şi un penalti oferit gratuit dinamoviştilor, cea de-a doua echipă e declarată câştigătoare. A câştigat însă cu adevărat trişorul nostru pariul ? Va fi valid rezultatul pariului atunci când arbitrul va recunoaşte blatul ?

La fel pare să stea treaba şi cu imobiliarele: în cazul acesta, arbitrul este statul, ce nu reuşeşte să înțeleagă faptul că „piaţă liberă” şi „Prima Casă” se resping precum polii N a doi magneţi.

Dacă în cazul meciului de fotbal blatul e evident pentru stelişti, mă întreb de ce oare în cazul imobiliarelor cumpărătorii încă mai cred în arbitru, ba mai mult, îi mai şi mulţumesc pentru „şansa” de a putea să parieze pe echipa ce le va pierde banii chiar dinainte de fluierul de început.