Generaţia pierdută ?

Scriam cu ceva timp în urmă despre necesitatea economisirii unei sume consistente pentru bătrâneţe. Gândul nu-mi dă pace nici acum, după ce am făcut o simulare de plan de economisire. Nu, nu vorbesc de pensii private sau alte aiureli, ci de un plan personal de economisire (depozit, cont de economii sau orice varianta care îţi permite să dispui oricând de toţi banii tăi).

Nu mai e nici un secret că cei ce vor deveni pensionari peste 30 de ani vor primi doar vreo 25% din pensia pe care ar lua-o azi dacă ar avea vârsta pensionării. La prima vedere există totuşi soluţii pentru a ne suplimenta veniturile la bătrâneţe, iar cea mai la îndemână rămâne economisirea.

Să zicem că la vârsta de 30 de ani, un cuplu se hotărăşte să pună deoparte câte 1500 de lei pe lună, până la pensionare. Ştiu, pentru cei mai mulţi pare o sumă greu de economisit, dar să presupunem că reuşim totuşi. La vârsta de 65 de ani ambii soţi vor fi pensionari şi vor avea strânşi echivalentul a 17,5 ani de venit familial mediu pe economie, cu care ar putea trăi până la vreo 80 şi ceva de ani. Nu sună rău: mai ales că mai primeşti şi ceva mărunţiş din pensia de la stat şi poate o bucăţică din vreo moştenire. Teoretic, dobânda bancară va acoperi inflaţia, deci banii ar trebui să-şi păstreze valoarea. Doar teoretic, pentru că surprize au mai fost. Iar dacă nu o va acoperi, familia în cauză se va trezi că suma economisită nu mai înseamnă mare lucru.

Avem deci 3 scenarii posibile:

  1. Dobânda la depozite acoperă rata inflaţiei. Şanse să se întâmple aşa ? Cam mici. În anii trecuţi, dobânzile păreau să fi acoperit rata inflaţiei declarată oficial. În realitate însă, inflaţia reală a depăşit rata dobânzii. Prin urmare, bani mai mulţi în conturi, dar de valoare mai mică.
  2. Dobânda la depozite e cu 1-2-3% mai mică decât inflaţia; la finalul celor 30 de ani suma economisită reprezintă doar vreo trei sferturi din valoarea de astăzi. Şanse să se întâmple astfel ? Destul de mari. Nu e tragic, dar nici plăcut să vezi cum banii tăi valorează din ce în ce mai puţin.
  3. Dobânda e mult sub rata inflaţiei. La pensionare, suma economisită nu vă va ajunge să trăiţi decât vreo 5 ani. Şanse să se întâmple ? Să sperăm că nu foarte mari, dar vorbim totuşi de 30 de ani, se pot întâmpla multe.

Ce rămâne deci de făcut ? Pentru cei mai mulţi economisirea este singura soluţie, investiţiile nu sunt pentru toți. Dar dacă majoritatea populaţiei nu poate economisi lunar nici măcar 1000 de lei/familie, ce îi aşteaptă la bătrâneţe ?

sursă foto

Anunțuri

Ce înseamnă să trăieşti bine ?

sursă foto

Unii cred că trăieşti bine atunci când îţi poţi plăti ratele făcute pentru casă sau apartament, maşină, electronice şi alte asemenea (chiar şi concedii).

Alţii spun că o duci bine atunci când îţi poţi plăti ratele făcute pentru casă sau apartament, maşină, electronice, dar îţi permiţi şi să economiseşti lunar 15%-20% din venituri.

Mai sunt şi unii care cred că o duci bine când îţi permiţi să strângi în câţiva ani banii pentru un apartament modest sau să economiseşti în câţiva ani măcar un sfert din bani pentru o casă şi să faci apoi o rată 10-15, cel mult 20 de ani pentru restul de bani, dar să mai poţi economisi şi pentru zile negre sau bătrâneţe în tot acest timp.

Voi ce părere aveţi ?

Cum te protejezi de criză ?

Ştiu că unii dintre voi ar putea fi niţel reticenţi la sfaturile venite din partea unui inginer, aşa că hai să vedem ce spune un economist adevărat despre criză şi cum să ieşi din ea cât mai puţin şifonat: Bogdan Glăvan vorbea zilele trecute despre crash-ul inevitabil, iar la cererea cititorilor au venit şi soluţiile.

Pe scurt:

  1. Economisirea e musai datorită involuţiei demografice. Altfel vom avea o bătrâneţe destul de tristă.
  2. Dar nu neapărat în monedă (da, aici intră şi imobiliarele, dar nu în perioade de boom). Metale preţioase ? Şi asta, dar cu grijă, se vorbeşte deja despre o posibilă bulă speculativă a aurului.
  3. Antreprenoriatul. Mai uşor de spus decât de făcut într-o ţară în care firmele riscă să fie jumulite de funcţionarii statului. Afaceri online, poate ?
  4. Evitarea îndatorării. Ar trebui să fie cea mai evidentă dintre toate, dar nu prea ai zice asta dacă faci un sondaj de opinie printre clienţii băncilor. Sau, dacă îndatorarea nu poate fi evitată, măcar împrumută sume rezonabile (10-15 mii de euro), nu 60.000€, cum ne sfătuiesc dragii noştri politicieni.

Vrei să se scumpească locuinţele după ce devii proprietar ?

Din şirul micilor răutăţi ce se spun pe forumurile imobiliare, extrag una ce-mi pare foarte perversă:

„Mda, vrei să cumperi un apartament la preţuri mici, cu maxim 500€/mp. Dar nu cumva îţi vei dori, după ce ai devenit proprietar, preţuri de 1000€/mp ? Vorba aia, să poţi face şi tu un mic profit dacă ţi se năzare să vinzi mai târziu.

Întrebarea e bună, n-am ce zice. Dar porneşte de la o premisă greşită, cum că românii îşi doresc preţuri mici nu pentru că astea sunt preţurile pe care şi le permit, ci pentru că au intenţii speculative. Prea puţin adevărat, deşi sunt şi dintr-ăştia. Cei mai mulţi din cei ce ar cumpăra astăzi o locuinţă nu s-ar gândi să o vândă ulterior, achiziţia făcându-se doar pentru a satisface nevoia de spaţiu locativ. Mai mult, o creştere ulterioară a preţurilor nu le-ar aduce neapărat un beneficiu, ba din contră.

De ce ?

Să ziceam ca ai cumpăra mâine un apartament de 2 camere cu 25.000€, iar unul de 3 camere ar costa 35.000€. Peste 5-10 ani poate vei dori să te muţi la 3 camere, sau de la 3 la 4 camere. Dacă preţurile apartamentelor s-ar dubla între timp, în loc să plăteşti doar 10.000€  în plus pentru a putea face tranziţia, ar trebui să mai scoţi din buzunar 20.000€ sau poate şi mai mult.

De ce ar trebui să te bucure deci faptul că locuinţa ta valorează mai mult ?

sursă foto

Cum se vinde un apartament sau cum să nu-ţi fie ruşine că lucrezi într-o agenţie imobiliară

Urmăresc, printre alte site-uri, şi home and interiors. Acum vreo lună autorul posta o fotografie a unei bucătării ce aparţine unui apartament de prin Suedia (Goteborg, dacă nu mă înşel) şi un link către anunţul agenţiei imobiliare ce îl avea spre vânzare. Din păcate nu am mai apucat să văd apartamentul, pentru că linkul către anunţ nu mai funcţiona (se vânduse între timp). Agenţia se numeşte Stadshem.

Să vedem totuşi alt anunţ, pentru un apartament de 2 camere. Site-ul nu are şi o versiune într-o limbă de circulaţie internaţională, dar pentru pagina tradusă în engleză de către Google Translate (în româneşte traducerea sună ca naiba) click aici. Bine, dacă insistaţi, să fie şi în româneşte. Dacă vreţi să vedeţi alte anunţuri, le puteţi găsi aici (fiecare anunţ conţine o galerie de fotografii ce poate fi vizualizată dând click pe poza din capul paginii).

Totuşi, pentru că există riscul ca apartamentul să se vândă între timp şi linkul să nu mai fie valabil, puteţi vedea mai jos fotografiile ce însoţesc anunţul postat de către agenţie (click pe poze pentru mărire). Pentru a vă face o idee despre informaţiile ce însoţesc fiecare reclama în parte intraţi pe orice anunţ disponibil (dacă cel de faţă a expirat). Doar aşa, ca să vă faceţi o idee.

Pe lângă fotografiile mai mult decât sugestive, fiecare anunţ conţine informaţii detaliate despre apartament, dotările fiecărei camere, cheltuieli cu energia, clădire, parcări, asigurări, adresa completă. După calitatea fotografiilor şi curăţenia ce se observă este evident că agenţii au văzut apartamentul şi l-au aranjat astfel încât să arate „lună”.

Aţi văzut vreun anunţ pe site-ul propriu al unei agenţii imobiliare din România care să semene câtuşi de puţin cu cele de aici ? Ştiu, la noi nu se poate, agenţii au fost bolnavi când erau mici, nu e timp de făcut atât de multe poze, de curăţenie şi aşa mai departe. Şi totuşi…

Prăbuşirea imobiliarelor: blestem sau binecuvântare ?

Trăim vremuri tulburi, e clar. Suntem în plină recesiune. Mă rog, criză economică. Şomajul e în creştere, unii se tem de un posibil război, alţii de inflaţie cum nu s-a mai văzut de mult, de o posibilă criză alimentară mondială. Dar nu, nu ăsta e principalul pericol. Nici pe departe ! Dacă pică piaţa imobiliară ne-am ras cu toţii, nu mai e nici o speranţă, totul e pierdut. Pe cuvânt ! Am citit eu pe internet !

Tot circulă prin online, mai ales pe bloguri mai mult sau mai puţin obscure, ideea că inevitabila prăbuşire a pieţei imobiliare nu e de dorit, pentru că va trage toată economia în jos. Imobiliarele sunt motorul economiei – zic unii, imobiliarele sunt barometru economiei – zic alţii – iar dacă imobiliarele merg prost, nici restul economiei nu o va duce prea bine – zic toţi cei în cauză.

În primul rând, să vedem ce se înţelege prin prăbuşirea pieţei imobiliare. Cumpărătorii se referă la scăderea preţurilor până acolo unde vor deveni acceptabile pentru majoritatea populaţiei. Majoritatea săracă a populaţiei, să nu ne amăgim, ăştia suntem, fuduli, dar săraci, 80% din salariaţi câştigă cel mult salariul mediu pe economie, adică undeva în jur de 1500 lei (cui nu-i convine, să-şi ducă apartamentele la vânzare în locuri cu salarii mai mari). Vânzătorii (oricine ar fi ei: persoane fizice, investitori diverşi, dezvoltatori imobiliari, agenţi imobiliari) se referă la stoparea creditării, îngheţarea programelor de genul Primei Case sau cine ştie ce colaps bancar. Aceştia din urmă bocesc precum cele 2 toante din povestea cu drobul de sare al lui Creangă, spunând că scăderea preţurilor şi/sau frânarea creditării vor veni la pachet cu alte catastrofe precum războaie, şomaj (?!?) şi alte nefericiri sau molime (probabil impotenţă, infertilitate, reumatisme şi dureri acute de şale). Totuşi parcă era o vreme când apartamentele se cumpărau şi fără bănci prin România, nu ? Îmbătrânim, uităm, ce să facem..

Personal, când mă gândesc la prăbuşirea preţurilor (sau, ca să le facem pe plac respectivilor – a pieţei imobiliare), îmi vin în minte următoarele:

  • stoparea programelor de creditare de tip subprime (Prima Casă)
  • acordarea de credite imobiliare doar cu avans de minim 25%
  • acordarea de credite exclusiv în moneda naţională (adică leu, nu euro)

Când cele 3 puncte de mai sus vor fi îndeplinite (sau măcar 2 din 3), preţurile vor scădea, devenind sustenabile pentru majoritatea cumpărătorilor. Aşa zisa prăbuşire va însemna de fapt două lucruri: mai multe tranzacţii şi preţuri mai mici, în locul normalităţii de acum (tranzacţii puţine dar la preţuri ridicate). Da, pentru început numărul tranzacţiilor ar scădea şi mai mult, dar când oferta se va întâlni cu cererea solvabilă, vom reveni la normal.

În al doilea rând, să vedem cine are de suferit din scăderea preţurilor: cumpărătorii nu au nimic de obiectat, ba din contră, e evident. Dar avem cealaltă tabără, a vânzătorilor şi intermediarilor (bănci comerciale, agenţi imobiliari). Să îi luăm pe rând:

Vânzătorii (persoane fizice):

Unii au spre vânzare apartamente cumpărate înainte de umflare balonului imobiliar, adică până în 2004. În principiu, nu au nimic de pierdut pentru că ar vinde la un preţ cel puţin egal cu cel de la cumpărare. Ar ieşi probabil cu ego-ul şifonat din tranzacţie pentru că nu au vândut în 2007, cum a făcut Gicu de la 5, dar cam atât. Efecte în economia naţională ? Ei, aş ! Dacă ar fi luat mai mulţi bani i-ar fi cheltuit oricum pe mâncare, maşini, electronice. Toate de import, evident, prin urmare mai mulţi bani ar fi ieşit din ţară. Efecte negative doar pentru economiile celorlalte state, dar nu le purtăm noi de grijă.

Ar mai fi cei ce au cumpărat în plină bulă imobiliară. Aici e mai dureros: cei ce vor să vândă ţin strâns în braţe pe „atât am dat pe el, cu atât îl vând !”. Au două opţiuni: fie nu mai vând deloc (dar nu e atât de simplu când respectivul apartament se dorea bani de zile negre, iar zilele negre bat la uşă), fie să vândă în pierdere, asumându-şi practic un soi de faliment personal. E greu de acceptat a doua soluţie, dar cumpărătorii nu au de ce să plătească pentru deciziile nefericite luate de alţii.

Dezvoltatorii imobiliari:

Multe lacrimi şi suspine aici, pentru că sunt mulţi bani implicaţi. Şi nu pentru că s-a construit foarte mult, ci pentru că s-a construit foarte scump (ma rog, mai ieftin de cât ar vrea dumnealor să se ştie, dar tot relativ scump, pentru că înainte de 2008 nimeni nu se gândea la costuri din moment ce piaţa „plângea” după imobile noi).

Ce se va întâmpla cu dezvoltatorii dacă preţurile vor scădea şi mai mult ? Unii deja au dat faliment sau sunt în insolvenţă, probabil că acelaşi lucru îi aşteaptă şi pe cei care mai supravieţuiesc încă. De ce ar influenţa asta negativ economia ? În principiu, orice afacere ce dă faliment este o pierdere pentru economie (creşterea şomajului, încasări din taxe diminuate etc), dar în acelaşi timp falimentul e tocmai anticorpul, mecanismul de autoreglare ce scapă economia de paraziţi. Cam aici bat cei cu imobiliarele şi motorul economiei; totuşi, din moment ce nu s-a construit foarte mult, nu văd cum ar influenţa economia ţării într-o măsură atât de mare. Aaa, avem demnitari ce şi-au investit agoniseala în imobiliare. Nu-i bai, găsesc ei alte vaci de muls, se pricep.

Băncile comerciale

Nu, nu e nevoie ca băncile să dea faliment pentru ca preţurile să scadă, nici ca băncile să nu mai acorde credite populaţiei, şi nici nu vor da faliment dacă preţurile vor scădea. Tot timpul vom avea indivizi cu surplus de bani şi alţi indivizi ce vor avea nevoie de bani: la modul cel mai simplist, băncile nu fac decât să ia banii de la primii (prin depozite) şi să îi împrumute celei de-a doua categorii (prin credite). De fapt, singurul motiv pentru care o bancă poate da faliment e panica deponenţilor ce doresc să îşi ia toţi banii înapoi, în aceeaşi zi. Dar asta nu are neapărat legătură cu imobiliarele.

Ce se va întâmpla deci cu băncile dacă preţurile vor ajunge la nivelul corect ? Ce catastrofe s-ar dezlănţui dacă apartamentele cu 2 camere din România s-ar vinde cu 10-15 mii de euro ? Băncile ar ajunge să acorde credite imobiliare de maxim 10-15 mii de euro, nu 40.000€, cât este astăzi media în cazul Primei Case. De unde tragedia ? Majoritatea băncilor existente astăzi pe piaţa românească nu erau prezente aici până prin 2003-2004 (când preţurile au început să o ia razna) sau nu acordau credite imobiliare deloc (deci, vorba aia: nu mi-e frică de moarte, am fost mort milioane de ani înainte să mă nasc şi nu ţin minte să-mi fi fost foarte rău). De ce le-ar supăra atât de tare acest lucru acum, din moment ce au destule credite acordate deja populaţiei, ce ar trebui să le menţină fluxul de bani măcar încă vreo 20-25 de ani ? Da, efecte secundare există: dacă valoarea locuinţelor scade, s-ar putea ca unora să le treacă prin cap să nu mai plătească creditele contractate pentru cumpărarea lor. Dar asta nu e neapărat în interesul clientului, iar băncile sunt oricum acoperite, şi-au calculat riscurile.

Agenţii imobiliari

Cum bieţii sunt plătiţi procent din valoarea locuinţelor vândute (cei care mai sunt plătiţi), e evident că nu îşi doresc o scădere a preţurilor. Totuşi, tot răul spre bine: la preţuri normale vor avea mai multe tranzacţii, prin urmare veniturile lor ar trebui să fie la acelaşi nivel. Ar fi totuşi o problemă: mai multe tranzacţii înseamnă mai multă muncă, de aici probabil jalea lor. Şi cum lenea e cucoană mare…

***

Prin urmare, cred că putem dormi liniştiţi: drobul de sare nu va omorî pe nimeni în cădere. Cel mult va cădea în capul celor ce visează încă la vremuri frumoase, cu preţuri de doua-trei mii de euro pe metrul pătrat. Să sperăm că-i va trezi din somn.

Dreptul la fericire

„Când îi vezi cum zâmbesc fericiţi pentru că le-a mai crescut un pic salariul sau le-a mai scăzut un pic dobânda, te prefaci că nu le auzi zăngănitul lanţurilor de la picioare. Şi până la urmă, dacă lor li se pare că pot zburda cu bila de ocnaş legată de picior, cine eşti tu să le spui că nu vor fi liberi niciodată ? Şi de fapt, de ce ţi-ar păsa ?”

Se spune că fiecare om e liber să-şi trăiască viaţa cum ştie mai bine, atâta timp cât nu îşi calcă semenii pe coadă. Libertatea sau dreptul tău la fericire se termină acolo unde încalci libertatea sau dreptul la fericire al celorlalţi. De exemplu, să zicem că banii te fac fericit: nu e nimic în neregulă cu asta până în momentul în care îi iei cu forţa din buzunarul meu (pentru că asta mă va face pe mine nefericit). Sunt însă situaţii în care o judecată de genul „dacă nu e albă înseamnă că e neagră” nu se aplică atât de uşor. Pentru că poate fi şi gri.

Dacă e să vorbim despre fericire şi imobiliare, treaba e un pic mai simplă. Aparent. Financiar vorbind, oricine înțelege ce înseamnă să faci o afacere proastă, adică să cumperi azi o locuinţă mai scumpă decât va fi mâine sau poimâine. Dar ce te faci dacă fericirea omului constă în a cumpăra AZI, indiferent de preţ ? Cum te împaci cu faptul că aşteptarea îl va face nefericit ? Se ştie doar că banii nu aduc fericirea, nu ? Ai cu adevărat dreptul să îi reproşezi alegerea ? E fericirea lui, şi o vorbă din bătrâni spune că nu e frumos să te ştergi la nas cu gusturile omului.

Cum e cu încălcarea libertăţii celorlalţi în cazul de faţă ? În principiu, dacă participi la şarada cumpărării apartamentelor supraevaluate, îi pui beţe în roate celui ce ar dori să nu plătească mai mult decât face. Poate însă ultimul să-ţi reproşeze asta ? Da şi nu. E greu de dovedit efectul asupra celui ce aşteaptă încă normalitatea. La o adică, dacă eu mă spăl pe dinţi de 2-3 ori pe zi şi nu mai vizitez dentistul (pentru că nu mai am nevoie de el), cel cu multe carii îmi poate reproşa că stomatologul îi creşte preţul plombelor din cauză că nu mai are destui clienţi. Ar trebui eu prin urmare să mă spăl mai rar ?

E greu să vorbeşti de victime colaterale unui popor ce şi-a făcut o religie din acordarea „atenţiei” şi băgatul în faţă pentru „a mai prinde ceva”. Pe vremuri se trăia un soi de „scapă cine poate”. De ce ar fi astăzi altfel, când chiar şi la coada pentru pupat (mai degrabă superstiţios decât religios) moaştele sfinte se dau ghionturi şi coate în coaste cu gândul de a mai prinde un eventual bilet de intrare în Rai prin programul „Paradisul pentru toţi” ?

Cei ce au copii ştiu că uneori e mai bine să-i laşi să se lovească decât să le spui să stea cuminţi: durerea îi va învăţa o lecţie. Poate că ar trebui să procedăm la fel şi cu adulţii. Să-i încurajăm să-şi julească genunchii portofelele, sperând că vor pricepe lecţia. Şi hai să nu fim ipocriţi: uneori e al naibii de plăcut să poţi spune „ţi-am zis că faci buba !”. Mai ales când o spui unor presupuşi adulţi.

Iar dacă nu vor învăţa nimic din asta, măcar au fost fericiţi, nu ?

sursa foto