Plăteşti rata proprietarului ?

Familia Popescu cumpără în 2003 un apartament cu 2 camere. Aveau economisiţi deja o treime din bani, iar restul au împrumutat printr-un credit ipotecar de 20 de ani. Rata lunară: sub 75$. Măricică pentru vremurile de atunci, când salariul minim pe economie era vreo 65$.

În 2012 rata devine un mizilic. Sătui de viaţa la bloc şi cu un copil născut între timp, Popeştii se hotărăsc să se mute la casă. Încearcă să vândă apartamentul, dar preţul cerut e prea mare, iar clienţi – ioc. Dau din coate şi „se descurcă” până la urmă, obţinând un credit Prima Casă pentru a putea cumpăra casa dorită (credit prima casa pentru a doua casă, carevasăzică). Cam departe de oraş, de aici şi preţul mai mic, dar casa nu-i apartament, are şi curte, toate bune şi frumoase.

Prin urmare Popeştii au acum o nouă rată, vreme de 30 de ani. Mai au şi pe cea pentru apartament – vreo 10 ani – dar măcar e mică, abia se simte. Cum nu au altă soluţie, decid să închirieze apartamentul, pentru a putea plăti rata casei. Găsesc chiriaşi destul de rapid, iar suma neg0ciată e cu doar 10€ mai mică decât rata. Cum s-ar zice, casa se plăteşte (aproape) singură. „Ne vedem peste 30 de ani !”, ar putea spune ei.

Ai dracu’ Popeştii !

Intră în scenă familia Ionescu, proaspeţii chiriaşi. Mai tineri decât Popeştii, care se gândesc că au tras lozul câştigător: pentru doar 10€ în plus pe lună, au schimbat micul apartament pe casa de 3 ori mai mare. Mare casa, dar şi mai mari fraieri Ioneştii ăştia, cum plătesc ei casa, deşi stau în apartament ! Dacă ar avea un pic de minte, ar face şi ei rată, că banii pe chirie nu se mai întorc. Deh, tineri neştiutori, dacă n-a avut cine să-i înveţe !

Ceea ce nu ştie însă familia Popescu e că Ioneştii nu le vor plăti prea mult timp chiria (adică rata pentru casă). În orice caz, nu toți cei 30 de ani, şi deşi Popeştii vor găsi alţi chiriaşi care să plătească în locul lor, s-ar putea să aibă ceva probleme în lunile în care vor căuta noi clienţi. Iar rata la bancă nu aşteaptă. Dar, cel mai important, Ioneştii au fost mai harnici decât ei şi au strâns bani cât să cumpere cu banii jos un apartament identic cu al lor (de-ar şti Popeştii, le-ar zice nebuni de legat). Vor mai cheltui vreun an, doi cu chiria şi vor putea cumpăra în schimb unul de 3 camere, cu aceiaşi bani (azi ar trebui să mai împrumute vreo 10-15.000€, plus dobânda, şi nu merită). E ca la şah: sacrifici azi un pion ca să salvezi mâine regina. Adică plăteşti azi un leu chirie ca să cumperi mâine apartamentul cu 2 lei mai puţin.

Şi mai ai dracu’ Ioneştii !

Reclame

De ce nu aş locui într-un bloc nou

Articolul de faţă nu are neapărat legătură cu incendiul din complexul rezidenţial construit de Robert Negoiţă. Era doar una din ideile de articol pe care mi le notez din când în când şi pe care le duc la bun sfârşit când am timp de scris. Părerea despre blocurile construite în România în ultimii 10 ani o am de ceva vreme, evenimentul nefericit de zilele trecute şi neregulile ce au ieşit la iveală nu sunt decât o confirmare a modului în care s-a lucrat în pseudo-industria construcţiilor de locuințe din timpului boom-ului imobiliar în România.

Eu încă numesc blocurile construite în perioada 1985-1995 (hai, poate până în 2000) „blocuri noi” pentru că pentru mine sunt ultimele blocuri de calitate construite în România. Cum e posibil aşa ceva, când am avut şi încă aveam atâţia harnici dezvoltatori imobiliari în ultima decadă ? (până şi cuplul Bănică-Marin se apucaseră de imobiliare, numai că s-au trezit cam târziu, la spartul târgului. Pardon, balonului. Imobiliar, adică).

Care sunt de fapt alternativele cumpărătorilor din România când vine vorba de achiziţionat un apartament ? Au ei cu adevărat altceva mai bun de ales decât aşa zisele blocuri „vechi” ? Să vedem ce mai pot alege:

Blocuri noi, construite de dezvoltatori privaţi

Acum vreo 2 sau 3 ani, PROTV a difuzat o serie de reportaje numită „Există viaţă după cutremur ?”. Într-unul din episoade s-a vorbit și despre expertiza blocurilor din Bucureşti, realizată de o echipă de specialişti ce a comparat un bloc mai vechi de 70 de ani, unul de la începutul anilor ’80 şi unul finalizat în 2009. Evident, cel mai vechi bloc examinat prezenta riscuri la un eventual seism de mari proporţii (armătura măcinată de betonul acid), cel de după cutremurul din ’77 era construit cu un beton de calitate, cu armături serioase, iar cel din 2009 conţinea un beton decent, dar de calitate mai slabă decât cel ridicat în anii ’80, având şi armături mai subţiri. Ceea ce a fost însă interesant e că, după spusele reporterilor, blocul respectiv fusese singura construcţie nouă în care avuseseră acces: toţi ceilalţi dezvoltatori imobiliari din Bucureşti contactaţi pentru a permite efectuarea testelor găsiseră scuze pentru a nu permite acest lucru. Vă surprinde ? Pe mine nu.

Nu trebuie sa fii un geniu să îţi dai seama că un dezvoltator ce visa în perioada 2004-2009 la un profit mai mare de 100% (uneori chiar şi mai mult) a făcut compromisuri în ceea ce priveşte calitatea construcţiilor (beton mai prost, finisaje mai ieftine etc). Deh, maximizezi profitul din toate poziţiile, nu ? Mai mult, se ştie că pe un şantier se fură materiale de la diriginte până la ultimul muncitor. Am auzit de toate: fundaţie turnată iarna, fier ce este fotografiat iar apoi scos din beton, pet-uri băgate prin pereţi, pereţi strâmbi sau prin care trece lejer gerul, pereţi interiori ce se clatină dacă te împiedici peste ei şi aşa mai departe. A, era să uit: blocuri construite lângă calea ferată sau lângă groapa de gunoi, precum cele din complexul menţionat la început. De ce ar alege un cumpărător să locuiască într-un asemenea bloc ? Nici măcar nu se pune problema preţurilor (care sunt, culmea, de obicei mai mari decât în cazul blocurilor vechi, pentru că, teoretic, ar trebui să ofere o calitate superioară), ci doar de a înțelege de ce sunt dispuşi oamenii să ia în seamă asemenea glume proaste.

Blocuri ANL

Trecem peste faptul că de multe ori aceste blocuri sunt practic de neatins pentru cei cărora li se adresează de fapt şi că există o groază de locatari ce nu îndeplinesc condiţiile de acordare a dreptului de a le ocupa, dar beneficiază de ele datorită sistemului de PR (Pile şi Relaţii). Cât priveşte însă calitatea, şi ele lasă de dorit: mai cade câte un tavan, mai o infiltraţie în subsoluri, nimicuri dintr-astea, nimic grav. Să-ţi tot doreşti să locuieşti în ele, măcar de dragul chiriei foarte mici.

Mansarde construite deasupra ultimului nivel al blocurilor 

Oricine a construit o casă poate confirma că nu costă să construieşti un apartament de 2 camere tip mansardă cu mai mult 15.000€ (asta dacă s-a făcut treabă ca la carte). Ele continuă însă să se vândă cu preţuri de peste 30.000€ ! Se poate vorbi măcar de lucrări de calitate ? Cei ce locuiesc în asemenea apartamente se plâng de călduri insuportabile vara şi de costuri mari cu încălzirea iarna, de instalaţii sanitare dubioase etc. Nu mai vorbim de faptul că unele nu au nici măcar autorizație de construcție, pentru că e destul de riscant să adaugi un etaj suplimentar pe un bloc ce are fundaţia calculată pentru un număr fix de etaje.

Blocuri noi, zici ? Nu, mulţumesc !

Apartament din darul de nuntă

sursă foto

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la nunţile de provincie de până în 2002, îmi amintesc următoarele:  se petreceau mai ales în cantinele din campusurile studențești (restaurantele erau probabil prea scumpe de închiriat), mare parte din materia primă pentru meniurile nuntaşilor era cumpărată de miri şi preparată de bucătăresele cantinei (iar bucatele pregătite nu erau nici pe jumătate de sofisticate pe cât sunt acum), vinul şi ţuica erau luate de la rudele de la ţară (deşi uneori se mai cumpăra şi vodcă sau extrem de rar şi whisky), fotografii angajaţi abia descopereau aparatele foto digitale şi renunţau la albumele cu poze înlocuindu-le cu DVD-uri iar dj-ii nu prea erau apreciaţi la astfel de evenimente (atmosfera fiind întreţinută de formaţii mai mult sau mai puţin talentate). Tortul mirilor nu avea în vârf micile statuete cu miri în diverse ipostaze amuzante, atât de apreciate astăzi de mirii consumatori de filme hollywoodiene, pentru că pe atunci bieţii cofetari nu ştiau de unde să scoată aşa ceva, iar miresele purtau rochii destul de modeste, dacă e să le compari cu cele disponibile astăzi prin magazinele de profil.

Nunţi cam sărăcăcioase, ar spune unii. Alţii ar observa evoluţia societăţii româneşti, din moment ce nunţile de astăzi sunt mai fastuoase, au loc în cadrul unui restaurant şi sunt mai ușor de organizat (pentru cei cu dare de mână, există acum chiar şi organizatori de nunţi cu experienţă).

Dar mai e ceva, totuşi: cu banii strânşi la nuntă, tinerii însurăţei puteau cumpăra de obicei un apartament cu 2 camere, sau, dacă nunta nu era prea mare, măcar un apartament cu o cameră. Parcă nu mai sună atât de sărăcăcios acum, nu-i aşa?

Astăzi, doar cei ce au peste 150 de invitaţi se mai pot lăuda că „au rămas” cu 10.000€ după nuntă, şi asta dacă s-au ferit de extravaganţe precum rochie de mireasă de 1500€ sau invitaţi speciali de talia lui Fuego. La cealaltă extremă, o nuntă micuţă, de maxim 75 de participanţi, nu aduce tinerilor mai mult de 5000€.

Acum 10 ani mirii puteau să înceapă căutarea unei locuinţe a doua zi după nuntă. Astăzi, primul lucru pe care cei mai mulţi dintre miri îl fac după terminarea petrecerii este să înceapă pelerinajul prin sediile băncilor pentru a afla ultimele condiţii de acordare a creditelor imobiliare şi pentru a vedea „la ce sumă ne încadrăm”.

Deloc întâmplător, mirilor li se urează „Casă de piatră !”. Iar cadoul oferit de nuntaşi încă se mai doreşte a fi o mică parte din locuinţa în care cei 2 îşi vor întemeia familia. Cât de mică este astăzi această parte ? Din moment ce banii rămaşi după nuntă nu reprezintă decât maxim 20% din preţul unui apartament de 2 camere, se pare că destul de mică.

***

Când povestesc lucrurile acestea celor cu doar 5 ani mai tineri decât mine, cei mai mulţi nu par să creadă cât de uşor şi-ar fi putut cumpăra apartament într-un trecut atât de apropiat. Ce se întâmpla în 2002 şi nu se mai întâmplă în 2012 ? Pe atunci:

  1. creditele imobiliare erau inexistente în România;
  2. demnitarii români îşi puteau derula în linişte afacerile şi nu aveau nevoie de imobiliare pentru a-şi justifica/ascunde/pune la păstrare averea.
  3. străinii nu aveau dreptul de a cumpăra terenuri (şi cred că nici locuinţe) pe teritoriul României;

Toate acestea însă aveau să se schimbe începând cu 2003:

  1. Băncile încep să ofere credite imobiliare românilor;
  2. Legea 161 din aprilie 2003 interzice demnitarilor să mai fie implicaţi în afaceri. Imobiliarele devin noile găini cu ouă de aur;
  3. Constituţia României este modificată şi aprobată de Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 (articolul 44 e cel de interes, deoarece permite străinilor să cumpere terenuri în România).

Aceste 3 mici modificări nu au avut decât un efect: imobiliarele româneşti intrau în circuitul economic internaţional.
Restul e istorie.

Mi-e milă de tine, dar mai milă mi-e de mine…

Să zicem că eşti la volan. La un moment dat, șoferul din faţa ta face o manevră periculoasă, se izbeşte de alt vehicul şi pentru că nu te poţi feri, te implică şi pe tine în accident. El are capul spart şi 2 coaste rupte, tu nasul rupt. El e vinovat pentru accident, tu eşti doar o victimă colaterală. Îţi este milă de el ?

Acu vreo 3 ani, când criza începuse să-şi arate colţii, un coleg cu care discutam destul de des problema preţurilor locuinţelor îmi spunea că e cinic să spui celor cărora începuse să le fie greu din cauza creditelor (cursul EUR, CHF, dobânzi ce se tot modificau) că îşi merită soarta. De unde să fi ştiut ei că vine criza şi că deciziile legate de finanţele proprii se vor dovedi eronate, îmi spunea amicul. Să fim înţeleşi, era vorba de cei care în urmă cu doar câţiva ani îţi râdeau în nas pentru că nu erai în rând cu lumea, neavând rate pentru locuinţă, maşină, TV cu diagonala de 1 metru sau smartphone.

Să revenim la exemplul cu şoferia şi s-o înlocuim cu economia (din 2004-2008): voiai să îţi cumperi un apartament, dar marea majoritate a celorlalţi „participanţi la trafic” plăteau mult mai mult decât făcea. Tu voiai (şi încă mai vrei) să plăteşti preţul corect, dar cum puteai convinge vânzătorii că majoritatea se înşeală şi fac acte de caritate ? La fel ca şi în cazul accidentului, erai (şi încă eşti) o victimă colaterală, dar acum trebuie să îţi fie milă de cei din cauza cărora nu poţi cumpăra (încă) o locuinţă.

Cum mai era explicată criza ? „Rezultatul unui comportament iresponsabil la nivel macro şi micro economic”. Adică, simplificând un pic, prin deciziile proaste luate de stat, prin reprezentanţii ei, şi de către populaţie. Dar să lăsăm asta. Băncile au acum credite restante, deşi ştiau foarte bine ce fac când ofereau credite pe bandă rulantă. Acum trebuie să își recupereze banii, sau să îşi micşoreze pierderile: mai măresc un comision, mai micșorează dobânzile la depozite, deci tot cei ce nu au credite suferă. Pentru ce? Sau pentru cine ?

Să-mi fie milă de tine, zici, debitorule ? Mi-e milă de tine dar mai milă mi-e de mine. Până la urmă, fiecare a decis, prin semnătură, cât valorează viaţa lui.