Partizani împotriva „Primei Case”

1945: România reintra sub sfera de influenţă a URSS-ului, comunismul devenea noua lege iar membrii Partidul Comunist se auto-proclamau noii stăpâni. Au existat români ce s-au opus, şi, pentru a scăpa de arestări, chinuri sau moarte, s-au retras prin munţi, devenind partizani împotriva regimului, parte a rezistenţei anticomuniste, așteptând o intervenție străină ce nu avea să vină niciodată. În principiu, puteau trăi prin păduri mult şi bine, nu reprezentau o ameninţare directă, dar comuniştii recunoşteau că nu face bine moralului populaţiei să se ştie că sunt unii ce umblă de capul lor, pe deasupra şi înarmaţi, în loc să pună umărul la construirea socialismului. Evident, partizani erau şi cei ce le ofereau mâncare, uneori adăpost, mijloace de comunicare.

Una din cele mai interesante poveşti e cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, ecranizată parţial în filmul Portretul luptătorului la tinereţe (2010). Pelicula, incompletă, e numai bună pentru a stârni curiozitatea despre istoria destul de recentă (în general) şi despre viaţa lui Ogoranu (în particular), cel ce avea să fie căutat de Securitate vreme de 29 de ani. Primele două volume ale Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, scrise de Moşu, cum era numit Ogoranu încă de tânăr, sunt de citit pentru cei ce au fost intrigaţi de film şi/sau vor să afle mai multe despre fenomenul rezistenţei anticomuniste.

Partizanii nu au fost însă eroi nici atunci, şi nu s-ar zice că sunt nici acum. Cel puţin, nu pentru cei mai mulţi dintre români. Drept dovadă, Ogoranu a dus o viaţă cât se poate de discretă după 1990, până în 2006, când s-a stins din viaţă. Din câte ştiu, singura apariţie TV a lui a fost prin intermediul emisiunii Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod. În rest, linişte. Mai ales prin cărţile de istorie. Nu ţin minte să fi citit prea multe prin manuale despre el sau despre camarazii lui când eram elev şi cred că lucrurile nu s-au schimbat prea mult între timp. Noroc cu Youtube, care găzduieşte câteva filmări scurte.

***

2009 – Speriaţi de scăderea accelerată a preţurilor imobiliarelor şi forţaţi de un lobby puternic din partea băncilor comerciale care-şi vedeau garanţiile creditelor devalorizându-se, politicienii români (mare parte foşti comunişti sau crescuţi la sânul foştilor comunişti) coc un program menit să atenueze, dacă nu să stopeze scăderile de preţ ale locuinţelor. Se naşte Prima Casă iar clienţii nu întârzie să apară. Sătui de statul în chirie sau pe la părinţi, tinerii care sunt destul de „norocoşi” să se încadreze intră în horă. Judecând la rece, trebuie să recunoaştem că programul şi-a atins scopul (nedeclarat oficial): menţinerea preţurilor la un nivel (încă) ridicat.

Suspectez victimele Primei Case de un soi de masochism. Rari sunt cei ce nu îţi povestesc ce aiurea e să stai în chirie, unde mobila nu e aproape niciodată pe placul tău, unde nu poţi bate un cui în pereţi sau nu poţi umbla în curu’ gol, aşa cum ai face în casa ta. De ce masochism? Pentru că deşi traiul în chirie e uneori pe bună dreptate plin de peripeţii (proprietari care se hotărăsc din senin să vândă sau uită să înapoieze banii daţi drept garanţie), cei mai mulţi aleg să plătească mai puţin pe chirie decât pe rată, de aici şi confortul redus. Adică pentru chirie nu ar fi dispuşi să scoată din portofel mai mult de, să zicem 200€, dar 250€ pentru o rată nu e o problemă. Şi din păcate, de multe ori cei 50€ fac tocmai diferenţa dintre un apartament de nelocuit şi unul decent. Altfel spus, psihologia chiriaşului e să plătească cât mai puţin pe chirie („banii pe chirie sunt bani pierduţi”), dar să fie mai darnic cu rata pentru apartament („dai un ban, dar îl dai pentru casa ta”). Şi-atunci, cum să-i fie bine în chirie ?

***

N-am adus degeaba aminte de moşu Ogoranu. Mă obsedează gândul că oamenii ce au ales acelaşi drum ca şi el au trăit destule ierni geroase prin păduri, în bordeie ce ofereau minimul de confort, uneori în aer liber (chiar şi iarna). Nu în case sau apartamente, nu la căldură. Şi mă uit la cei ce le-ar putea fi nepoţi, cei ce se plâng că în chirie nu e viaţă de trăit.

Îmi imaginez următoarea scenă: e seară, iar Gigel Chiriaşu tocmai a mâncat, bea o bere şi aşteaptă să înceapă meciul la TV. Proprietarul bate la uşa apartamentului şi îl anunţă că va trebui să se mute într-o săptămână. Nu, nu îl interesează că soţia lui Gigel e însărcinată sau că e iarnă şi ninge de vreo 2 zile. Gigel e distrus. Viaţa lui nu mai are sens şi blestemă ziua în care a hotărât să stea în chirie în loc să facă o rată, ca tot omul responsabil.

Va fi foarte complicat, desigur. Azi, când există maşini ce îţi pot transporta bagajul dintr-un cartier în altul, când nu te urmăreşte nimeni, aşa cum erau urmăriţi bandiţii ce se împotriveau partidului comunist, Gigel va trebui să roage un prieten să îl ajute la cărat şi descărcat. În principiu, într-o zi bagajul va fi mutat. În urmă cu vreo 60 de ani, existau oameni ce îşi întâlneau prietenii cu teama de a fi daţi pe mâna comuniştilor (Ogoranu povesteşte cum cei mai mulţi au fost prinşi nu datorită armatei ce patrula prin munţi în căutarea lor, ci datorită trădărilor). Şi chiar dacă soţia va naşte într-o lună de zile, Gigel îi va putea fi alături şi o va aştepta în noul apartament. În urmă cu 60 de ani, existau români care nu-şi permiteau luxul să fie alături de familie nici măcar când li se stingea un părinte.

În ’40-’50, nevestele plângeau pentru că nu-şi vedeau bărbaţii cu lunile sau chiar cu anii sau pentru că erau bătute deoarece nu voiau să spună pe unde se ascund soţii, fraţii, taţii. Multe nu aveau să-i mai vadă niciodată. În 2012, ele plâng pentru că soţii nu le cumpără apartament, cum au toate colegele de serviciu.

În ’40-’50 existau destui ce-şi făceau Crăciunul prin păduri sau prin închisori. În 2012, tinerii dau fuguţa la bancă, poate-poate i-o prinde Crăciunul „la casa lor”, nu în chirie. Se ştie doar, Moş Crăciun nu aduce cadouri chiriaşilor.

E greu tare, fraţilor, în chirie. Dar ştiţi ce e şi mai greu în România ? Să te uneşti şi să lupţi (halal luptă !) pentru o dorinţă comună: locuinţe la preţuri normale. Fantoma colectivizării forţate din anii 50 pare să mai bântuie încă: nu ne putem organiza defel, ne e mai bine singuri. Pe la începutul lui 2009 îmi închipuiam că le-a venit mintea la cap cumpărătorilor: da, i-am înţeles până în 2008, când tăvălugul preţurilor te lua fără să vrei pe sus. Dar să vezi acelaşi comportament în momente când e clar şi pentru un orb că mingea e în terenul cumpărătorilor e peste puterea mea de înţelegere. Dacă de multe ori nu ne putem alege conducătorii, legile, nivelul taxelor şi impozitelor, preţul locuinţelor e totuşi ceva ce putem decide singuri. De ce nu o facem totuşi ? E la fel de absurd precum în episodul cu Tom şi Jerry, cel în care şoricelul ameninţă cu pistolul motanul ce tremură din toate încheieturile. Când scapă pistolul, Tom îl ridică, i-l dă politicos înapoi şi continuă să tremure, aşteptând tâmp deznodământul.

Pare că nimic nu s-a schimbat: în ’50 comuniştii începeau colectivizarea agricolă forţată şi aveau să pedepsească pe cei ce se împotriveau. Populaţia a încercat să riposteze, dar rezultatele le ştim cu toţii. În 2009, urmaşii aceloraşi lichele se încăpățânează să fure viitorul celor ce îşi încep viaţa de familie, hotărând în locul lor că preţul unui apartament trebuie să fie 60.000€. La vremuri noi, metode noi. Capitalismul le-a rafinat: acum amanetarea viitorului nu se mai face cu parul, ci cu pixul cu care semnezi contractul cu banca. Pentru că nu ştiu de nici un caz în care vreun client al băncii a fost bătut, adus cu forţa sau ameninţat să accepte un credit. Deci ceva s-a schimbat până la urmă: am devenit mai uşor de prostit.

Partizani împotriva Primei Case ? Nici vorbă, poate fani. Doar câţiva nebuni, pe ici-colea, care se împotrivesc puhoiului. Problema e că dacă te cazezi om sănătos la ospiciu, nebun le vei părea tu locatarilor permanenţi.

***

Rog urmaşii celor ce au suferit sau pierit în rezistenţa anticomunistă să-mi ierte comparaţiile. Ştiu prea bine că nu-şi au locul. Dar nu am vrut decât să arăt cât de mici am devenit între timp. Mici în creiere şi îndrăzneală. Şi cât de puţine am învăţat despre cum se luptă pentru o viaţă mai bună. Rezistenţa de atunci era formată mai ales din tineri ce aveau două mari calităţi: ştiau să recunoască hoţii şi ştiau să lupte pentru viitorul lor. Cu siguranţă erau căliţi şi de războiul ce tocmai se terminase. Probabil dacă şi-ar vedea azi nepoţii, i-ar considera nişte nătărăi. Azi, tinerii nu mai sunt în stare să recunoască pungaşii, ba dimpotrivă, le mulţumesc pentru şansa de a fi furaţi. Cum repere serioase oricum nu mai au, ei nu mai trebuiesc hăituiți, arestaţi, constrânşi. Tot ce trebuie să faci e să gândeşti în locul lor. Ei nu o mai pot face.

Trăieşte-ţi viaţa !

Viaţa noastră nu se învârte numai în jurul banilor. Şi nici în jurul imobiliarelor. Dar asta o ştiţi deja foarte bine.

Dar cum să-ţi faci viaţa mai uşoară ? Concentrându-te pe lucrurile ce contează cu adevărat:

1) Menţine-te în formă. Bunică-mea are 75 de ani, trăieşte la sat şi e de 100 de ori mai puternică decât pensionarele de oraş ce intră în panică atunci când liftul nu funcţionează, deşi nu au decât 2 etaje de urcat. Nu e nevoie să plăteşti abonament la sală doar pentru a-ţi auto-impune să faci mişcare. Aleargă, fă flotări, nu folosi liftul, mergi cât mai mult pe jos, şi dacă ai unde, fă muncă fizică, nu doar sport.

2) Ţine cu dinţii de.. dinţii tăi ! Da, suna ca naiba, dar aşa e: ai să-ţi mulţumeşti la bătrâneţe. Mergi la control o dată la 6 luni (o carie descoperită la timp se tratează mult mai ieftin decât una cu vechime), tratează-ţi cariile pe care le ai deja, fă-ţi un implant dentar dacă ai nevoie şi îţi permiţi. (N-am să înțeleg în veci de ce există oameni cu TV 3D acasă dar cu dinţi lipsă în gură. Da, ştiu, sunt eu tâmpit de nu pricep.)

3) Fă-ţi controale medicale periodice.

4) Investeşte în educaţie. Şi nu mă refer la facultăţi şi masterate făcute de multe ori doar fiindcă aşa e moda, ci la cursuri care să-ţi folosească cu adevărat. Școala trebuie să fie o cale spre ceea ce vrei să devii, nu un scop în sine. Am foşti colegi de facultate ce lucrează acum la aranjat marfa în supermarketuri. De ce au făcut facultatea 5 ani în loc să facă orice altceva în timpul ăsta ? (de exemplu voluntariat într-o firmă, pentru ca apoi să urmeze angajarea). Şi investiţia nu e neapărat în bani, ci în timp.

5) Înţelege că educaţia nu se termină odată cu şcoala ! Ba mai mult, de cele mai multe ori şcoala ne învaţă prea puțin (cel mult să devenim nişte bieţi executanţi). Astăzi e mult mai uşor să fii autodidact iar internetul poate fi o sursă valoroasă de informaţie (ştiai că faimoasa MIT oferă şi cursuri online, gratis ?)

6) Fii curios. Ţine-ţi mintea ocupată. La fel ca şi un muşchi, creierul îşi pierde din forţă dacă nu e antrenat în mod constant. Învaţă o limbă străină sau fă orice alte activităţi care să îţi folosească creierul şi memoria (nu, urmăritul programelor TV nu ţine creierul ocupat).

7) Închide televizorul ! Ai o groază de alternative de informare. Dacă se întâmplă ceva important, vei afla oricum din alte surse.

8) Călătoreşte ! Nu în concedii all-inclusive în care stai cu burta la soare şi mănânci ce hotărăsc alţii în locul tău. Nu te vei alege cu nimic (în afară de bronz, dar şi el se duce). Alege în schimb să vizitezi oraşe, nu staţiuni, să înţelegi alte culturi, să cunoşti oameni noi.

9) Ascultă muzică. Nu la radio, muzică de-a gata. Şi nu în timp ce faci altceva (cel mult în timp ce conduci maşina). Ascultă-ţi albumele favorite şi încearcă sa nu faci nimic în timpul ăsta. Nu degeaba există terapia prin muzică.

10) Îndatorează-te puţin sau chiar deloc ! Sau măcar evită cardurile de credit şi overdrafturile. Nu, nu e o idee bună să ai „acolo nişte bani în caz că îţi trebuie”. Pentru asta sunt economiile. Nu poţi economisi ? Înseamnă că nu vei putea returna banii pe care vrei să îi cheltui prin overdraft. În plus, ratele impun un minim de disciplină financiară (trebuiesc plătite lunar).

11) Nu-ţi creşte cheltuielile odată cu veniturile ! (cel puţin, nu proporţional). Fă-ţi un buget şi un plan de economisire şi ţine-te de ele.

12) Nu cheltui banii impulsiv ! Vrei să îţi cumperi ceva foarte scump ? Amână achiziţia o lună de zile. Dacă vei mai dori şi atunci să cumperi, fă-o.

13) Nu cumpăra lucruri de care nu ai neapărat nevoie doar pentru că vrei să fii în trend.

14) Cultivă-ţi hobby-urile ! Oricare ar fi ele: navomodelismul, pictura, cântatul la chitară. Dacă le faci cu pasiune, pot deveni la un moment dat şi o sursă de venit. Dar mai ales, te vor împiedica să devii un mic robot ce nu poate rupe ciclul „serviciu-TV-somn” şi te vor ajuta să înțelegi că mai există şi alte scopuri în viaţă decât acela de a plăti rate lună de lună.

15) Învaţă să găteşti. În era video-blogurilor, dacă ai mâini şi ochi, cam greu să nu îţi iasă. Lasă scuzele !

16) Mănâncă mai puţină carne roşie. Dacă nu mă crezi, întreabă-ţi medicul de familie.

17) Nu renunţa la visele tale doar pentru că durează prea mult până se vor îndeplini. Îţi ia 5 ani să stăpâneşti la perfecţie ceva nou ? Cei 5 ani vor trece oricum. Nu şi regretele, dacă renunţi.

18) Ieşi din „zona de confort” ! Eşti nemulţumit de serviciul tău, de relaţiile tale ? Lucrurile nu se vor schimba de la sine. Schimbările pot fi nesuferite la început, e adevărat. Dar de obicei regretele noastre se referă la lucrurile pe care nu le-am făcut, nu la cele pe care le-am făcut deja.

19) Devino expert în ceea ce faci. Nu contează meseria pe care ţi-ai ales-o. Un cizmar poate schimba feţele tocurilor doamnelor (10 lei) sau poate face pantofi la comandă (peste 1000€): depinde doar cât de bun alege să devină.

20) Nu încerca să mulţumeşti pe toţi sau să fii plăcut de toţi. Alege-ţi cu grijă prietenii. Îţi vor influenţa starea de spirit mai mult decât crezi. Fereşte-te de cei ce şi-au făcut un obicei din a lua decizii proaste şi înconjoară-te de oameni de la care ai ce învăţa.

21) Economiseşte ! Nu numai pentru că vor veni şi zile negre, ci pentru că un om ce pune în fiecare lună bani deoparte învaţă să fie mai responsabil financiar.

22) Adaptează-te ! Dacă îţi doreşti cu ardoare casa ta (şi cine nu-şi doreşte) dar ai impresia că nu ţi-o permiţi, sau că e prea scumpă, nu cumpăra ! Caută un proprietar serios, fă un contract şi locuieşte în chirie până se liniştesc apele.

23) Învaţă că cea mai importantă resursă a ta nu sunt banii, ci timpul. Nu-l irosi aiurea. Banii vin şi pleacă, dar timpul nu curge decât într-o singură direcţie.

24) Înţelege că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit !

Poţi face munca agentului imobiliar ?

Diviziunea muncii şi rostul ei nu sunt greu de înţeles: cum nu poţi învăţa toate meseriile de pe lumea asta, te specializezi pe una singură şi cumperi serviciile de care ai nevoie. Mergi la cizmar, frizer, croitor, avocat sau medic pentru că nu poţi repara încălţămintea, nu te poţi tunde singur, nu-ţi poţi croi hainele, nu te poţi reprezenta în instanţă sau vindeca singur. Timpul tău costa bani iar cu banii pe care îi primeşti făcându-ţi meseria cumperi timpul celorlalţi. Altfel spus, vinzi timpul (şi priceperea ta) şi cumperi timpul (şi priceperea) altora. Simplu. Dacă te încăpăţânezi să le faci munca lor (şi să o faci prost) în loc să o faci pe a ta (pe care se presupune că o faci bine), vei pierde atât bani, cât şi timp.

Meseria de agent imobiliar e până la urmă ca oricare alta. Dar la cât de scumpi sunt agenţii imobiliari în România, ne permitem să le cumpărăm timpul ? Nu vorbim neapărat de eficienţa lor, ci doar de banii pe care ar trebui să îi plătim.

Cat te costă un agent ? 2000€ ? 1000€ ? 500€ ? Poţi încerca să ignori diviziunea muncii şi să faci treaba în locul lui ?

Ce presupune până la urmă colaborarea cu un agent imobiliar şi care sunt economiile de timp sau bani ? Să zicem că iţi cauți singur anunțurile pe internet sau în ziare. Cât cheltui? (timp, bani). Ce ai de pierdut ?

  • Timpul pierdut mergând la vizionări ? Cu agent sau fără, tot va trebui să vezi cu ochii tăi apartamentele (chiar dacă eşti vânzător, va trebui să vii oricum la fiecare vizionare pentru că cei mai mulţi proprietari nu acceptă să lase cheile pe mâna agenţilor). Nici o pierdere de timp. Dimpotrivă, fără ajutorul lui, rişti mai puţin să vezi un apartament ce nu corespunde cu cerinţele tale („Cum, nu voiaţi la parter ?!”)
  • Timp pierdut cu căutarea anunţurilor pe internet ? Cât să fie ? Maxim 30 de minute pe zi ?
  • Timp pierdut cu fluturaşi în cutiile poştale ? Maxim un weekend.
  • Telefoane date ? Sunt destule abonamente sub 10€/lună ce îţi asigură sute de apeluri. Și oricum vei vorbi cu agentul pentru fiecare apartament găsit.
  • Preţ mai mic ? Agentul nu are neapărat interes să obţină un preţ mai mic (deh, luăm comision procent din preţ).
  • Eventuale litigii ? Nu agentul va fi cel ce le va descoperi, oricum. Iar odată ce-şi va vedea comisionul în portofel, va deveni brusc neinteresat de problemele tale ulterioare.

Da, diviziunea muncii funcționează atâta timp cât nu-mi pot lipi papucii mai bine decât un cizmar, nu mă pot tunde singur, nu-mi pot croi sau ajusta singur hainele, nu mă pot reprezenta singur în instanţă şi nu mă pot vindeca singur. A, şi cât timp nu-mi pot cumpăra o locuinţă mai repede şi cu mai puţin stres (asta, evident, dacă agenţii nu s-ar agăţa precum ciulinii de blana câinilor, dar asta e deja alt capitol).

 ***

P.S.: Primesc cu câteva zile în urmă o notificare din partea Facebook. Cum care Facebook ? Ăsta. Cineva vrea să mă adauge în lista de prieteni. Până aici, nimic special. Atâta doar că e o agenţie imobiliară !

Să ne înțelegem, deci: eu mă chinui să conving poporul să renunţe la serviciile lor, iar ei mă vor prieten pe Facebook. Isteţi, n-am ce zice.

Te fac din vorbe, băiatu’ ? Cumperi o casă ?

Ştiu destui tineri sub 30 de ani ce locuiesc în chirie. I-aş putea convinge pe toţi în mai puţin de 30 de minute să-şi facă o rată pentru un apartament. Cunosc argumentele mult prea bine, le-am auzit de sute de ori.

Ar fi o problemă, totuşi: argumentele respective sunt găunoase. Cei mai mulţi însă nu ar putea discerne şi ar pica în capcană. Mulţi au făcut-o deja, pentru că nu au ştiut să răspundă la cretina şi perversa întrebare „De ce să plăteşti chirie când poţi plăti rată ?” Până la urmă se ştie că achiziţia unei case e mai degrabă emoţională decât raţională, nu ? Iar dacă te joci cu emoţiile, raţiunea nu mai are prea multe de spus. Ce preţuri, ce riscuri: dacă omul vrea casa lui şi ştii cum să-i speculezi emoţiile şi dorinţele, al tău e.

Există unii care ştiu foarte bine cum stă treaba cu emoţiile: dezvoltatorii şi agenţii imobiliari. Ambii încă bat fierul pe „o casă e o investiţie, e poate singurul lucru pe care îl veţi lăsa copiilor”. Aşa e, dar ei mint prin omisiune.

Dezvoltatorii încă se încăpăţânează să vândă scump şi să ne dea sfaturi despre cum să ne cheltuim banii (chiar şi pe cei pe care nu îi avem încă). N-au de ales, trebuie să trăiască şi ei cumva: dacă ar vinde proteze ortopedice, ar încerca probabil să ne convingă că un picior protezat e mai confortabil decât unul adevărat. Şi-apoi, au şi ei copii. Lor ce naiba să le lase? Datorii ? Afaceri în insolvenţă ? Ce-ar fi însă dacă şi-ar începe pledoaria în faţa noastră în felul următor: „Bună ziua, sunt un dezvoltator imobiliar în pragul falimentului (pentru că am construit la un preţ peste posibilităţile românilor) şi aş dori să vă vând o casă.”  Ar suna ca naiba, nu ? Ar suna. Ar fi cinstiţi ? Ar fi.

Să vă dau și eu câteva sfaturi, domnilor dezvoltatori:

  1. Construiţi pentru cumpărătorul român, cel pe care îl întâlniţi zi de zi, nu pentru cel din visele umede pe care le aveţi în fiecare noapte. 1000€/mp nu e preţ de România. Nici în vremuri bune, nici în recesiune. Nu ne interesează finisajele folosite. Nici măcar dacă vorbim de o casă. Nici dacă e în oraş.
  2. Sfătuiţi oamenii să cumpere când preţurile vor fi normale. Până atunci, înghiţiţi-vă saliva, abţineţi-vă să deschideţi gura şi aşteptaţi. Eu ţin minte din şcoală că un corigent la economie nu oferă meditaţii, ci le cere celor mai studioşi. Aveţi dreptate, o casă e una din cele mai bune moşteniri, dar nu când o cumperi la preţ dublu. Pentru că va veni la pachet cu frustrări ulterioare şi stres cât cuprinde. Degeaba laşi o casă moştenire copiilor dacă ei te vor vedea 30 de ani la rând cum verifici de 3 ori pe zi cursul euro. Moştenirea va avea un gust amar şi va veni înainte de vreme, pentru că stresul şi regretele nu lungesc viaţa, dimpotrivă.
  3. Acceptaţi-vă falimentul. O puteţi lua de la zero şi construi din nou la preţuri care să vă aducă clienţi. Asta dacă sunteţi atât de buni pe cât vă credeţi. Să nu păţiţi însă precum cel din bancul cu „Am tăiat de 3 ori scândura asta şi tot scurtă e”.

Cineva îmi povestea că a auzit un tânăr (provincie, necăsătorit, rată pe 30 de ani pentru un apartament nou, cu o cameră, cumpărat în 2007, 35.000€, peste 75.000 de returnat băncii, rată pe 30 de ani din care mai are de plată vreo 25) spunând că nu îi pare rău că a cumpărat: măcar când se va însura vor avea un start în viaţă. Ce inimă ar trebui să ai să îi explici bietului om că zestrea cu care va începe el căsnicia va fi o datorie de peste 50.000€ ? Sau că dacă ar fi stat în chirie tot timpul ăsta ar fi început măcar căsnicia cu zero datorii ?

Altcineva spunea că mai nou, una din primele întrebări ce se pun la întâlnirile amoroase este aceea dacă ai rate. Vorba aia: nu mă interesează trecutul tău, dar dacă viitorul tău e plin datorii, găseşte pe altcineva care să ţi le plătească.

Mânzatul nu e viţel ?!

Comentez şi eu, ca tot omul, pe diverse site-uri sau bloguri. Pe cele bune comentariile vin de la sine, pe cele mai puţin interesante, dar cu trafic mare, comentez de complezenţă. Scopul final e simplu: pe lângă vizitatorii aduși de Google („câţi bani pot să iau de la bancă dacă am salariu minim pe economie ?”), încerc să atrag şi alţi cititori.

Pe imobiliare punct ro am răspuns la un moment dat unor întrebări puse de către cumpărători. După câteva răspunsuri însă am fost blocat. Se considera probabil că le stric karma.

Pe blogul ce se autointitulează cel mai citit blog din România am fost blocat la un moment dat (nu fusesem decât niţel ironic cu privire la preţurile apartamentelor), apoi pus în moderare şi în cele din urmă blocat definitiv. Bănuiesc că am fost acuzat de spam, deşi comentariile mele erau destul de rare şi de cele mai multe ori, nevinovate. Totuşi, având în vedere că autorul blogului avea (sau încă mai are) de vânzare un imobil, pot înţelege reticenţa lui. Nu poţi vorbi de funie în casa spânzuratului, nu ?

Pe alte bloguri m-am luat în beţe cu autorii pentru că vorbeau despre lucruri ce le sunt de fapt străine. Uneori am reuşit să mă fac înţeles, alteori nu. Nu-i bai.

Dar ultima păţanie chiar nu o înţeleg. Urmăresc câteva bloguri culinare. Unele, fantastice. Pe unul dintre ele, al unui bărbos simpatic (dar ale cărui rețete mi se păreau în ultima vreme cam plicticoase), am pus o întrebare sinceră, deoarece autorul vorbea despre carnea folosită într-o reţetă: cică vițelul e cel mai bun, mânzatul e ok. Pentru mine cele două substantive denumesc acelaşi animal, dar poate că mă înşel, aşa ca am întrebat sincer: „Mânzatul nu e sinonim cu viţelul ?” Nu numai că nu mi s-a aprobat comentariul (ce ţi-am căşunat, nene ?) şi bucătarul a pierdut un fan, dar enigma persistă.

Prin urmare: de când viţelul nu mai e mânzat ?

Despre executările silite

Executările silite (vorbim despre creditele imobiliare neperformante – acele credite pe care proprietarii nu le mai pot plăti) sunt un subiect delicat de câţiva ani încoace. Se tot vorbeşte despre începerea executării rău-platnicilor, băncile au şi demarat licitaţiile, timid, ce-i drept, şi la preţuri încă mari, la care nu se prea înghesuie nimeni încă. Oricum, participarea la o licitaţie organizată de bănci costă vreo 10% din valoarea casei, şi cum cei mai mulţi cumpără un apartament prin credit, e cam greu să dai nişte bani pe care nu-i ai încă sau s-ar putea să nu-i mai vezi înapoi.

Dar întrebarea e alta: aţi cumpăra un apartament ce e executat silit de către o bancă ? (cu proprietarii încă în apartament). Dar dacă proprietarii ar fi deja evacuaţi ? Aţi cumpăra un apartament ce a fost achiziţionat deja de altă persoană la un preţ foarte redus în urma unei executări silite şi vândut acum cu un mic profit ?

Cancan

Uneori sunt dezamăgit să văd că tabloide precum Click, Libertatea sau CanCan mai au încă cititori. Alteori mi-ar plăcea să văd navetiştii de pe tren răsfoind Dilema Veche, aşa cum o citea doamna ce mă făcuse şi pe mine curios cu ceva ani în urmă. Dar să fim serioşi, totuşi. Cam ăştia suntem, dacă e să facem o medie. Becali face audienţă, Pleşu e plictisitor. Asta ne spun audienţele.

Altădată am fost destul de mirat să observ că până şi printre colegii de serviciu sunt destui care îşi pierd vremea pe site-urile publicaţiilor de acest gen. Oameni pe care îi credeam serioşi. Dar acum, când până şi televiziunile s-au obişnuit să difuzeze (mai ales) emisiuni cu iz de mahala, începi să te gândeşti că asta o fi de fapt normalitatea şi că tu eşti problema, cel ce strâmbă din nas la ştiri de tipul „Sânziana încă suferă după fostul iubit”, „Ce tatuaj are Connect-R pe umăr ?”, „Maria Ciobanu şi-a făcut lifting”, „Îl pune la post Bianca pe Cristea?” sau „Ultimele fotografii cu Iurie Darie”.

Nu ştiu ce-mi veni să amintesc de TV. Nu mă uit decât forţat de împrejurări, iar ultima oară când mi-am zis „nu trebuie să ratez emisiunea asta” şi l-am deschis cu mâna mea era acum vreun an jumate, când eram curios să-l văd vorbind pe omul ăsta. Evident, mi-a părut rău şi am închis televizorul destul de repede: Mândruţă nu ştia când să tacă, nu reuşea să poarte un dialog normal cu invitatul şi vorbea pe lângă subiect. Nu spun că nu mai există emisiuni bune: însă nu mai au loc de altele şi sunt difuzate la ore târzii.

Dar nu sunt nici eu un sfânt. Am şi eu plăcerile mele ascunse. Am şi eu Click-ul, CanCan-ul şi Libertatea mea. Sunt blogurile unui dezvoltator imobiliar, al unui agent imobiliar şi al unui aşa zis investitor imobiliar. Unul scrie bine (chiar şi când mănâncă ciuperci despre cât de bine se vând în 2012 apartamentele noi – pardon, apartamentele lui noi), unul pare să se căiască pentru păcatele breslei agenţilor (prea târziu, musiu, croieşte-ţi altă soartă), altul le cântă în strună amândurora şi ne învaţă cum să investim în imobiliare (nu de alta, dar altfel îi scade valoarea „investiţiei” făcute probabil în plin boom imobiliar). Iar titlurile care mă fac să revin sunt din categoria „Prima Casă va continua iar apartamentele noi se vând în draci”, „Cum să investeşti în imobiliare pe timp de criză” „Senzaţional ! Preţurile cresc din nou !” sau „Cum sunt fentaţi agenţii profesionişti de clienţii amatori”.

Sunt zile însă când ce trei mă plictisesc. Acele zile când ei scriu ca nişte oameni normali. Dar la bâlci nu te duci să vezi oameni obişnuiţi. Vrei să vezi femeia cu barbă, înghițitorul de săbii, dresorul de purici. Vrei să-l vezi pe cel ce-şi bate cuie în cap sau pe cel ce-şi pune capul între fălcile leului şi scapă cu viaţă. Vrei să vezi ciudaţi făcând şi spunând lucruri ciudate. Aşa cum la bâlci ai pleca nemulţumit dacă ai vedea oameni normali, dacă cei trei ar începe să scrie lucruri cu care aş fi de acord, probabil că nu i-aş mai vizita prea curând.

Mi-am jurat de nu ştiu câte ori că nu le mai vizitez blogurile. Dar e greu să le rezişti. Câţi dintre noi schimbă canalul când aud replica „Vă avertizăm ! Urmează imagini şocante !”. Realizatorii programelor TV o ştiu foarte bine: avertismentul nu face decât să atragă şi mai mulţi spectatori. Parcă mai ieri execuţiile publice erau singurele distracţii la care se strângea tot oraşul. Şi obiceiurile nu se schimbă chiar aşa uşor. Prostia şi sângele au încă audienţă.

Mi-am jurat că nu mai comentez pe blogurile lor. Dar nu mă pot abţine să nu le zgândăresc din când în când argumentele găunoase. Şi pentru că am observat că obiceiul lor şi al aplaudacilor de serviciu e să atace persoanele mai mult decât argumentele, am început să comentez sub acoperire (alte IP-uri, alte nick-uri). Apă la moară, adică. Multe întrebări, deşi sunt de bun simţ, rămân fără răspuns din partea lor. Dar oamenii nu se descurajează şi continuă. Precum cei ce rămân ultimii pe punte şi refuză să accepte că apa urcă destul de repede în cala vasului şi că nu ar strica totuşi să înveţe să înoate.