Piaţa de lux din România

Un reportaj difuzat la TV azi dimineaţă ne vorbea despre piaţa de lux din România. Ni se spunea că a crescut cu vreo 5%, că a fost o piaţă imatură dar s-a dezvoltat în ultimii ani ş.a.m.d. Ni se vorbeşte chiar de o poşetă de 30.000€, cât o garsonieră, sau de un ceas Rolex cu diamante (by the way, dacă vreodată vă îmbogățiți, nu cumpăraţi Rolex-uri sau ceasuri cu diamante, nu vă faceţi de râs, vorbim mai jos ce şi cum să cumpăraţi). Şi cum reporterii nu se puteau opri aici, s-au gândit să întrebe şi trecătorii: ce ar face ei cu 30.000€ ?

Şi-atunci mi-am dat seama: ce ceasuri, ce poşete, ce maşini scumpe ? Pai de vreo 8 ani românii sunt aproape toţi clienţi ai pieţei de lux. Cum aşa ? Păi de fiecare dată când au cumpărat un apartament în aceşti ani, au achiziţionat un produs de lux. Şi chiar dacă nu au cumpărat dar măcar deţin un apartament, trebuie să fie mândri: poate nu au bani de un Mercedes, dar apartamentul în care locuiesc valorează la fel de mult.

1735-Blancpain

De fapt putem merge mai departe: dacă o poşetă poate costa 30.000€, de ce naiba costă un apartament tot atât ? Ar trebui să coste măcar cât 2-3 poşete din astea (că tot se plâng unii de faptul că nu poate ajunge preţul unui apartament, fie el chiar şi cu o singură cameră, cât preţul unui Logan). Păi nu ?

Şi-acum să revenim la ceasuri: dacă vreţi să faceţi impresie şi să nu păreţi un parvenit sau un cocalar, există ceasuri infinit mai frumoase decât Rolex-urile: un IWC, un A. Lange & Söhne, un Breguet, un Jaeger-LeCoutre. Lăsaţi Rolex pentru Becali.

Sau dacă vă vindeţi casa din centrul Bucureştiului şi luaţi pe ea măcar vreo 580.000€, vă puteţi cumpăra un ceas cu totul special (cel din poza de mai sus): Blancpain 1735. Şi nici nu-i scump degeaba: conţine peste 700 de piese, cam toate complicaţiile pe care le poate avea un ceas şi doar vreo 10 ceasornicari îl pot construi, dacă au câteva luni libere. Sau poate vă plac ceasurile de buzunar.

Anunțuri

Planuri imobiliare

Sunt de părere că mare parte a celor ce semnează astăzi pentru un credit ipotecar pe o durată de 30 de ani vor avea la un moment dat dificultăţi în a putea plăti ratele. Şi că o planificare mai atentă a veniturilor viitoare i-ar fi putut scăpa de neplăceri.

Dar e greu să ceri cuiva să facă o predicţie a finanţelor sale pentru următorii 30 de ani, când cei mai mulţi nu îşi pot planifica nici măcar următorii 5 ani din viaţă.

h

Un fost coleg a făcut prin 2010 un credit pentru apartament. Preţul a fost de Bucureşti deşi nu locuim în capitală. Era chiriaş, dar nu era presat de nimic: nu era căsătorit, nici copii nu avea, nici o parteneră cu care să fie de mulţi ani şi să îl îndemne să-şi găsească împreună un cuib cu acte. Un an mai târziu pleca din oraş – direcţia Bucureşti – pentru un job mai bine plătit, lăsând apartamentul în grija unui frate, pentru a sta din nou în chirie şi a plăti rata pentru apartamentul în care nu ştie exact când va locui din nou. De ce l-a cumpărat totuşi ? Nu ştiu. Ba nu, mint: mi-a spus că e o investiţie, chiar dacă nu locuieşte în el, pentru că după 30 de ani, poate chiar mult mai repede, va fi achitat. Nu m-a lăsat inima să-i spun că între timp preţurile scad şi că dacă era vorba doar de investit, putea să amâne cumpărarea câțiva ani.

Un prieten şi-a construit o casă la marginea oraşului. Mare parte, cu credit. I-a luat mai bine de 1 an să o facă locuibilă, dar n-au stat acolo, el şi soţia lui, decât vreun an şi ceva, după care au emigrat. Nu par să aibă planuri de întoarcere iar casa stă, din câte ştiu, nelocuită. Din nou, nu am avut curaj să îi întreb de ce au mai construit-o, cu bani împrumutaţi, dacă nu aveau planuri să rămână în ţară. Mai ales că o casă nelocuită tinde să se deterioreze.

Un cuplu tânăr a cumpărat un apartament într-un foarte mic orăşel. La nici 3 ani distanţă, au realizat că le-ar plăcea să se mute într-un oraş mai mare, unde şi-ar putea schimba mult mai uşor serviciul. Visează să îl vândă la acelaşi preţ ca acum 3 ani, pentru a putea acoperi creditul, deşi între timp preţurile au scăzut simţitor.

Ca ei mai sunt probabil şi alţii. Unii s-au mutat la casă, departe de oraş, pentru a descoperi ulterior că distanţa mare îi încurcă. De ce ne-o fi totuşi atât de greu să ne planificăm vieţile şi să nu deviem de la traseu după cum bate vântul ?

Pe cine păcăleşti, corigent mic ?

Mi s-a reproşat cel puţin o dată că am un dinte împotriva agenţilor imobiliari. Că dacă aş petrece o zi într-o agenţie imobiliară (nu, merci !) le-aş înţelege mai bine munca. Mi s-a spus că oi fi avut eu experienţe nefericite, da’ de fapt agenţii sunt băieţi (şi fete) de treabă: într-o zi ai să-i întâlneşti şi pe ăia buni, dacă ai răbdare. Exact ca în dragoste, nu ?

alba-neagra imobiliara

Prin urmare, cu ce se mai îndeletnicesc unii agenţi imobiliari ? Cu anunţuri false. Se postează anunţul, se evidenţiază calitățile apartamentului ce se doreşte a fi închiriat („aproape de mijloace de transport”, „apă, canalizare”), se omit bubele, după care se ataşează o fotografie a unui alt apartament. Mai arătos, evident. Preferabil din alt oraş. Noroc cu Google, care permite căutarea pozelor şi descoperirea sursei (alt anunţ, alt apartament, alt oraş).

De ce or face chestia asta ? Ce speră să câștige ? Posibilul client citeşte anunţul, priveşte fotografia, îi place, îşi încalcă jurământul de a nu mai răspunde vreodată unui anunţ postat de un agent şi decide să vadă cu ochii lui apartamentul. Ajuns cu agentul la destinaţie, descoperă că locuinţa nu are nimic de-a face cu cea din poză. Va decide că e bun şi aşa ? Nu prea. Va mai răspunde vreunui anunţ ce aparţine respectivului agent sau agenţie ? Probabil nici asta. Ş-atunci? Singurii ce pică în plasă sunt cei ce caută urgent chirie. Ceilalţi vor face cale întoarsă şi îi vor dori agentului multă sănătate. Şi lui, şi măicuţei lui, şi celor odihniţi, cu tot neamul lor.

E adevărat că uneori ţi se spune la telefon că de fapt poza din anunţ nu e reală, dar apartamentul e la fel de arătos (cum să nu!). Că nu au apucat să fotografieze, că proprietarul nu permite acest lucru (!!), că i-au lăsat bateriile.

Fantezie cu.. ciment

Dacă ai căutat un apartament pentru cumpărare sau închiriere, cu siguranţă ai întâlnit şi locuinţe mai speciale. Unele, foarte speciale. Eu unul mi-am făcut un mic top al ciudăţeniilor văzute fie în realitate, fie în pozele ce însoţesc anunţurile de pe siturile de imobiliare.

semineu amuzantsursă foto

Locul 1: Bucătăria open-space

Ştiu că demult, când românii urmăreau cu sufletul la gură serialul Dallas, observaseră bucătăria unită cu sala de mese. Deşi ideea pare interesantă în primă instanţă, nu se poate să nu te gândeşti la mirosurile ce se vor răspândi în toată casa în timp ce găteşti. Chiar dacă ai o bucătărie cu uşă şi hotă, e suficient să laşi uşa deschisă şi să prăjeşti un simplu ou, cu hota pornită, ca să îţi faci o idee. Aşa că nu pot înţelege mândria proprietarilor ce vorbesc de bucătăria modernă, „cum se poartă acum”, sau a agenţilor imobiliari care îţi prezintă ultima tendinţă în materie de amenajări interioare şi te asigură că hota este de mare putere şi nici un pic de miros nu părăseşte perimetrul. Facem o probă ?

Locul 2: Balconul desfiinţat

Se ia una bucată balcon, se dărâmă peretele ce îl desparte de cameră şi se montează un birou mic, o măsuţă de cafea sau orice altceva. Alteori se lasă gol noul spaţiu creat. Bine, şi rufele unde se mai usucă ? Bună întrebare. În unele cazuri mai există un uscător la ultimul etaj sau în cazuri fericite (blocuri după ’85), la acelaşi etaj. Dacă nu, rufele se usucă tot în balcon, fie pe clasicele sârme, fie pe un suport micuţ cumpărat de la super-hyper-market. Am mai întâlnit şi cazuri în care cea mai mică din camere (dacă există mai mult de două), ce nu e mobilată, se transformă în cameră de uscat rufe.

Locul 3: Şemineu la bloc

Şi nu vă gândiţi la acele şeminee micuţe şi elegante ce funcţionează cu gaz bi-etanol sau curent electric. Nu, domnule, şeminee cu lemne, şi nu discrete, ieşind cu maxim 30-40cm din perete. Ci şeminee sănătoase, pătrate, mult mai proeminente decât cele de la casă, montate în sufragerie sau bucătărie. Funcţionale ? Dacă locuieşti la ultimul etaj, da, poți scoate coșul afară. Dacă nu, îl păstrezi doar de ornament. Oricum, copiii vor fi super-încântaţi, pentru că îl vor pândi în fiecare an pe Moş Crăciun.

Menţiune: Spoturile

Spoturile sunt noul „calciu” de pereţi. Se montează peste tot: în mobilă, pentru a lumina colecţia de cărţi de la Adevărul, prin pereţi, neapărat pe structuri în relief. Nu sunt eficiente din punct de vedere al iluminării, dar sunt cool.

Menţiune specială: Uşile lipsă

Uşi la camere ? Uşă la bucătărie ? Neah, nu avem nevoie de ele: scoatem uşa, scoatem tocul, şi facem o boltă frumoasă în locul ei. Fix ca în reviste !

Culmea internetului

Dacă tot e weekend, să vă povestesc o întâmplare amuzantă.

Dar mai întâi, o scurtă introducere: după cum probabil bănuiți deja, nu sunt un partener de conversaţie foarte comod când vine vorba de imobiliare. Şi nici nu-mi pot ţine gura când prin jurul meu se discută despre tranzacţii, dobânzi, curs valutar, Prima Casă. Aş putea spune chiar că e plăcerea mea vinovată să pun întrebări aparent inocente pentru a auzi (întotdeauna) aceleaşi clişee adunate de cine ştie unde şi înghiţite fără a le rumega: „preţurile oricum nu mai scad”, „preţurile oricum nu au scăzut în lei”, „ne grăbim să cumpărăm pentru că se termină Prima Casă” etc. Simt aceeași plăcere sadică pe care o ai uneori când spui cuiva că e descheiat la șliț sau că i-a rămas pătrunjel printre dinţi, numai că plăcerea mea e să întreb „şi cum e cu dobânda, e fixă 30 de ani ?”, „şi euribor ăsta nu creşte la loc, nu ?”, „dar agentul imobiliar nu a costat mult, nu ?” sau „şi sună lumea să întrebe de apartament ?”, mai ales că prin orice grup se găseşte câte o victimă a balonului imobiliar care s-a trezit la spartul târgului că trebuia să vândă (deh, lăcomia, bat-o vina !) sau unul care a descoperit abia acasă ca dobânda nu e fixă.

Era însă o vreme când îmi sărea foarte uşor ţandăra când auzeam mâncându-se rahat vorbindu-se despre imobiliare. Şi nu o dată, ci de nenumărate ori mi-am promis că nu mai deschid gura când vine vorba de religie, orientare sexuală, finanţe şi imobiliare. În special imobiliare. Într-un final, aş putea zice că planul mi-a reuşit şi mă pot stăpâni. Vorba aia: numără până la zece, taci şi lasă-i să bată câmpii cât vor, doar nu le plăteşti tu ratele, să facă ce-or şti. Acum, când se mai întâmplă să explic părerea mea despre imobiliare şi nu reuşesc să destup urechile celui din faţa mea, sfârşesc prin a-i spune: „Uite, îţi recomand un blog fain, găseşti acolo mai multe informaţii, eu nu ştiu prea multe despre asta, caută şi tu pe Google basme imobiliare şi citeşte pe acolo”. Şi cel puţin o dată, metoda a funcţionat, omul venind a doua zi să-mi spună „da, ai avut dreptate, am citit şi m-am convins”. Adică ştiam eu ceva-ceva, dar ăla de pe internet le zice mai bine.

true story

Şi-acum întâmplarea: un prieten cu care m-am luat de multe ori în beţe în legătură cu imobiliarele îmi trimite într-o zi pe email un articol de pe aici. „M-a prins !” mi-am zis în secunda numărul doi. Încerc să nu mă dau de gol, îl descos şi îmi zice că e un blog pe care mai intră din când în când şi că i se pare interesant ceea ce citeşte. Din două, una: ori e un actor fantastic de bun, ori omul chiar nu a făcut legătura între mine şi blog. Sau poate că nu ştiu eu să mă exprim prea bine, mai ştii ?

Deci să fim lămuriţi: te cerţi cu un amic de nu ştiu câte ori pe tema preţurilor caselor, întreci chiar măsura când te enervezi şi într-o zi omul îţi trimite, fără să știe, un text scris chiar de tine ! Păi dacă asta nu-i culmea internetului, atunci care e, fraţilor ?

Noua Casă: a fi sau a nu fi ?

Prin presă circulă de puţină vreme zvonuri (ZF, Antena 3, Adevărul) despre transformarea programul Prima Casă în „Noua Casă”, disponibil doar pentru achiziţia de locuinţe noi. Totul a pornit de la publicarea noului program de guvernare, în care apare specificată schimbarea de mai sus. Detalii despre data de la care va intra în vigoare nu există însă, ceea ce nu dă prea mare valoare anunţului. Mai mult, din partea guvernului au apărut deja semnale că Prima Casă va continua în forma actuală. Cu ceva vreme în urmă se vorbea, tot prin presă, chiar de renunţarea la Prima Casă în euro şi folosirea exclusivă a variantei în lei, dar nici zvonul acesta nu s-a confirmat încă.

Să nu uităm că presa şi-a făcut un obicei din a anunţa genul acesta de evenimente, fără materializare, însă. Pastile de genul „Prima Casă se încheie” s-au folosit de nenumărate ori, în speranța de a mai prinde câţiva clienți speriaţi că „nu mai apucă”.

piata imobiliara

Ce-ar însemna totuşi demararea programului Noua Casă, în defavoarea Primei Case ? În prima instanţă, locuinţele nou construite ar deveni (aparent) mult mai uşor de cumpărat decât cele vechi (datorită păstrării avansului de 5%), iar cele vechi ar trebui să se vândă cu avansul clasic de minim 25%. Spun „în prima instanţă” pentru că dispariţia avansului de 5% pentru apartamentele vechi va duce la scăderea preţurilor acestora, din moment ce clienţii nu îşi vor mai permite preţurile actuale (despre avansul mare ce duce la scăderea preţurilor am mai vorbit). Efectul ar fi însă de domino: odată scăzute preţurile apartamentelor vechi, şi cele ale apartamentelor noi ar fi forţate să scadă (asta în cazul în care sunt amatori de asemenea locuinţe). Cu siguranţă băncile nu îşi doresc scăderea garanţiilor creditelor ipotecare şi nu ar fi prea fericite de apariţia programului, dar asta e deja altă poveste.

De dragul discuţiei, de ce ar putea alege acum guvernanţii să susţină vânzarea de locuinţe noi în defavoarea celor vechi ? În principiu, acesta a fost obiectivul declarat oficial la demararea Primei Case: susţinerea sectorului construcţiilor. Probabil că domnii au sperat lichidarea stocului de locuinţe noi, odată cu vânzarea celor vechi. Numai că socoteala de acasă nu a funcţionat cu cea din piaţă: cele mai multe apartamente vândute au fost vechi, nicidecum noi. Dacă tovarăşii presimt însă vremuri tulburi, probabil că vor renunţa la aparenţe şi vor încerca să facă ce au dorit de la bun început: să scape, indiferent de preţ, de locuinţele construite în perioada boomului imobiliar, cât se mai poate. Cum cei mai mulţi cumpărători nu ar înţelege probabil prea repede că eliminarea avansului de 5% în cazul achiziţiei de locuinţe vechi e în favoarea lor (cu condiţia să aibă niţică răbdare, până se dezmeticesc proprietarii), ar fi posibilă o creştere a numărului de tranzacţii pentru locuinţele noi şi o eventuală lichidare de stoc (oricum numărul apartamentelor noi e probabil sub 10% din totalul de locuinţe date spre vânzare).

E de dorit un asemenea program ? Evident că da, din moment ce ar fi un prim pas spre normalitate şi ajustare a preţurilor, dar să ne ţinem momentan izmenele pe noi, atât cumpărătorii, cât şi constructorii ce par să-şi vadă visul împlinit şi să aşteptăm anunţul oficial.

Evoluţia creditelor ipotecare – înainte şi după Prima Casă

Dacă la sfârşitul lui 2008 se numărau 158.000 de credite ipotecare în derulare, în luna mai 2012 existau în România 233.000 de astfel de credite. 80.000 de credite Prima Casă au fost acordate în perioada iunie 2009 – decembrie 2012.

158.000 de credite ipotecare semnate în 6 ani (2003-2008) înseamnă o medie de 26.000 credite ipotecare/an.

80.000 credite Prima Casă acordate în 3,5 ani (iunie 2009 – decembrie 2012) reprezintă aproximativ 23.000 credite ipotecare/an (cu 11% mai puţin faţă de perioada ce precede Prima Casă). Ar mai fi şi creditele standard, dar cum marea majoritate a ipotecarelor după 2009 au fost cele Prima Casă, le putem neglija.

Prin urmare, în perioada 2003-2009 s-au acordat anual, în medie, aproximativ acelaşi număr de credite ca şi în perioada 2009-2012: vreo 23-26.000.

puzzle case

Ceva nu se leagă, totuşi. Nu ştiu câţi din voi îşi amintesc nebunia creditării din băncile româneşti prin 2006-2007: băncile erau pline de clienţi ce aplicau pentru credite, mare parte multe fiind ipotecare. Astăzi avem filiale de bănci ce nu au mai acordat de luni bune un credit ipotecar. E adevărat că sunt bănci care au succes cu Prima Casă, dar cele mai multe nu o duc prea bine la acest capitol. Scepticii nu au decât să întrebe funcţionarii băncilor sau cunoscuţii ce lucrează prin instituţiile bancare pentru a se asigura de acest lucru.

Desigur, cele 158.000 de credite nu sunt distribuite în mod egal în perioada 2003-2009. Numărul lor a crescut de la an la an, începând cu 2003 şi mergând până în 2007, apogeul creditării, scăzând apoi în 2008 şi până la jumătatea lui 2009. Putem considera o distribuţie de genul 10.000 de credite în 2003, 15.000 în 2004, 25.000 în 2005, 45.000 în 2006, 54.000 în 2007, 6.000 în 2008 şi 3.000 de credite în 2009 (până la demararea Primei Case). Dacă le însumăm, ajungem la 158 de mii. Evident, distribuţia e pur empirică, cifrele nu sunt exacte (mai puţin cea pentru 2007) şi le-am folosit de dragul exemplului.

Dar ştim sigur următoarele: în 2007 s-au acordat 54.000 de credite ipotecare, de 2,5 ori mai mult faţă de media anuală a Primei Case. Numai că dacă împarţi un număr măricel la 2,5, cam rar vei avea un rezultat ce tinde spre zero.

Care să fie atunci explicaţia ? Să fie de fapt oare în derulare mult mai puţin de 80.000 de credite Prima Casă  ? Să meargă atât de departe manipularea prea-iubiţilor noştri guvernanţi ?