Olecuţă de ipocrizie

Se cunoaşte prea bine obiceiul preluării anunţurilor de vânzare sau închiriere de locuinţe de către agenţiile imobiliare. În termeni mai exacţi – blind advertising, sau în traducere liberă – intermediere forţată: proprietarul postează anunţul de vânzare sau închiriere în presa scrisă sau pe internet, agenţiile pescuiesc anunţul (mai ales dacă este postat pe internet) cu ajutorul unor programe create special pentru acest scop şi îl repostează cu datele de contact ale agenţiilor imobiliare. Uneori proprietarul este anunţat de acest lucru, alteori află abia când agentul imobiliar îl contactează pentru o vizionare, şi de multe ori acceptă chiar să îşi şteargă anunţul propriu pentru ca tranzacţia să se poată desfăşura doar prin intermediul unei agenţii imobiliare.

dualitate morala

Dacă e să fim foarte scrupuloşi, nu prea putem pune la zid agenţiile imobiliare pentru această practică pentru că, din câte ştiu, legile româneşti nu pedepsesc infracţiunea de intermediere forţată. Prin urmare, agenţii nu săvârşesc nici o ilegalitate. Nici din punct de vedere moral nu avem o problemă, din moment ce majoritatea proprietarilor nu sunt deranjaţi de acest lucru, mărindu-şi astfel (eu aş zice că e taman pe dos) şansele de a-şi găsi clienţi. Uneori ei vor păstra anunţul postat chiar dacă între timp el a fost preluat şi de x agenţii imobiliare, deci teoretic, dacă clientul nu doreşte să lucreze cu o agenţie imobiliară, are posibilitatea de a suna direct proprietarul. Şi-atunci unde e problema ?

Păi într-o tranzacţie (imobiliară sau de orice alt fel) există 2 părţi: vânzătorul şi cumpărătorul. Şi de cele mai multe ori, viitorii chiriaşi sau cumpărători nu au nimic de câştigat din intrarea pe fir a agenţiilor. Vorba cântecului: dansul în 2 e mirific, în 3 e un pic aglomeraţie. Iar când clientul se trezeşte că în dansul cu proprietarul mai apare şi al treilea (agentul imobiliar), are tot dreptul să-l trimită la plimbare. Clienţii ar putea foarte bine cumpăra sau închiria şi fără agenţii imobiliari şi mulţi chiar preferă să o facă astfel. Ştiu povestea cu „agentul cunoaşte mai bine decât tine zona sau problemele”, la fel cum ştiu că de cele mai multe ori acestea sunt doar vorbe goale (asta are agentul în portofoliu, asta scoate pe tarabă, şi de obicei nu are „ceva special, exact ce căutaţi”). Ar putea fi adevărat în cazul cumpărării, dar e prea puţin valabil în cazul închirierii. Dar nu e vorba aici despre „ar putea” sau „nu ar putea”. E vorba de alegerea clientului. Dacă clientul consideră că agentul e în plus, înseamnă că aşa e. O ştiţi pe aia cu „clientul are întotdeauna dreptate”, nu ? Nu-i vorbă-n vânt: dacă clientul consideră că marfa ta e proastă sau prost ambalată, are dreptate. De ce? Pentru că nu o va cumpăra. Sau o va cumpăra, dar va refuza uneori să plătească, pe bună dreptate, un serviciu pe care nu l-a solicitat (în cazul acesta – intermedierea). Evident, problema nu e neapărat intermedierea în sine (până la urmă contează mai puţin cine duce clientul în faţa proprietarului), problema e cine a solicitat intermedierea, pentru că respectivul trebuie să plătească pentru serviciul solicitat, nu altcineva (da, ştiu, în ţările cu apă caldă cumpărătorul plăteşte intermedierea, dar condiţiile sunt cu totul altele). Te-am angajat eu să-mi cauți apartament ? Nu ?!? Păi atunci să te plătească cine te-a angajat. Nu te-a angajat nimeni ? Păi şi tu ce covrigii mei doreşti atunci, micuţule ? Spune-mi o poveste, ceva, că eraţi şapte fraţi acasă sau orice altceva din categoria asta şi mai vedem.

Să zicem că mergi la cumpărături în supermarket. Vrei să cumperi pâine, ştii de unde să o iei, ştii de care îţi place. Nu ai nevoie de ajutor. Dar ajuns la raionul de pâine, un nene ce nu are legătură cu magazinul îţi sare în faţă şi îți recomandă un sortiment anume. Îl poţi ignora, dar el va cere oricum comision pentru recomandarea făcută (mai ales dacă fix acel sortiment îl cumperi) sau pentru faptul că te conduce la casă, deşi tu ştii prea bine unde se plătesc cumpărăturile. Sună cunoscut ? Supermarketul nu va câştiga neapărat ceva de pe urma unui asemenea individ, dar s-ar putea să piardă. Proprietarii de locuinţe nu par însă conştienţi de acest lucru.

Spuneam în al doilea paragraf că din punct de vedere moral şi legal, agenţii imobiliari nu par să facă nimic în neregulă atunci când pescuiesc anunţurile proprietarilor. Dacă e să folosim aceeaşi oca însă, nici clienţii care îi întreabă în primele secunde ale convorbirii telefonice „Sunteţi agent sau proprietar ?” şi apoi le închid telefonul, nici cei care, vezi drăcie, nu închid telefonul dar refuză ulterior să plătească comisionul (deşi au beneficiat de „serviciile” lor) nu fac nimic ilegal. Pentru că de lipsa legilor care să reglementeze activitatea agenţilor imobiliari în România nu profită numai agenţii, ci şi clienţii. Brobleme ? E ca în clipul ăsta: mă furi, te fur şi eu înapoi. Care furt, care păgubit ? Care serviciu, care plată ? Păi ori suntem golani, ori nu mai suntem, domnilor agenţi ? Ne bucurăm când câștigam bani de pe urma lipsei legilor dar ne bosumflăm când, culmea, tot din cauza lipsei lor nu suntem plătiţi ? Păi cum vine asta ? Mergi la furat în casa ce trebuia să fie goală dar te legi de păgubit pentru că nu e în vacanţă, aşa cum suna pontul ?

Astăzi, dacă dai peste un hoţ în bucătărie la 1 noaptea, nu poţi să dai în el cu oţelul ca la Master Chef: legea spune că trebuie să îl inviți politicos să stea jos până dai telefon la Poliţie. Poate chiar să-i faci şi o cafea, să faci conversaţie politicoasă. Poţi să îl iei la frăgezit precum Doroftei şi să îl bagi în spital doar dacă începe el primul lupta şi te afli astfel în legitimă apărare. Altfel, aşa cum hoţul încalcă legea săvârşind furtul, tu încalci legea săvârşind vătămare corporală sau chiar crimă. Legea pedepseşte în cazul acesta ambele părţi. Dacă însă nu am mai avea nici legi care să interzică furtul, nici pe cele care să pedepsească crima, meseria de hoţ ar deveni brusc mult mai riscantă, şi, cel mai important, hoţul nu ar mai putea să ceară socoteală pentru ca a fost trimis în ceruri în timpul programului. Într-ale imobiliarelor, taman aici ne situăm: dacă nu ai lege care să reglementeze nici serviciul prestat, nici calitatea lui şi nici nu plăteşti impozit pe profit, nu te poți plânge de lipsa plăţii.

Revin cu o dilemă mai veche de-a mea: or mai fi existând ţări în care să existe anunţuri care să se încheie cu „exclus agenţiile imobiliare” ? Şi dacă nu or fi (chiar nu ştiu, doar presupun), de ce oare se întâmplă asta doar în România ? Pentru că avem o populaţie needucată, care nu doreşte să lucreze frumos, cum se face în ţările civilizate ? Cam cât de needucată, domnilor agenţi ? Cam cât agenţii pe care încearcă să îi ocolească ? Şi ce-o fi fost mai întâi ? Oul sau găina ? Adică agentul imobiliar amator sau clientul neserios ?

Anunțuri

Creditele, autoritatea şi disciplinarea angajaţilor

Un experiment interesant a fost realizat în anii ’60 de către un cercetător al Universităţii Yale (Stanley Milgram): se dă un anunţ prin care un laborator de psihologie caută voluntari adulţi pentru testarea efectelor pedepsei fizice asupra memoriei. Amatorilor li se prezintă procedura: se alege din ei un „elev” şi un „profesor”, profesorul citeşte elevului un text şi apoi verifică memorarea textului de către acesta (elevul va fi legat de un scaun în altă cameră şi conectat la un electrod, comunicarea realizîndu-se printr-un microfon). Pentru fiecare răspuns greşit, profesorul apasă un buton şi aplică un scurt şoc electric ce va creşte treptat, după fiecare greşeală, până la 450 de volţi. Tot testul e condus de o a 3-a persoană – coordonatorul (chiar Stanley Milgram) *.

generator de socuri Stanley Milgram

Aparent, textul putea fi memorat până într-un punct, după care urmau greşelile şi implicit electroşocurile, chiar dacă subiectul urla, implora milă sau spunea că suferă de boli de inimă pe măsură ce şocurile creşteau. „Torţionarul” ezita de cele mai multe ori, transpira, râdea isteric, îşi frângea mâinile, mai ales la spre finalul experimentului, când şocurile deveneau extreme. Dar cum coordonatorul insista („eu sunt răspunzător dacă omul păţeşte ceva”), tortura continua. Abia după încheierea experimentului torţionarii aflau că tocmai ei fuseseră materia de examinat, pentru că cel căruia aparent trebuia să îi fie testată memoria nu era decât un actor care mima electroşocurile. Rezultatele erau şocante: cei mai mulţi „profesori” au parcurs experimentul până la capăt (450V) şi absolut toţi au aplicat şocuri periculoase (aproape 300 de volţi), scuzându-se ulterior pentru suferinţele pe care crezuseră că le provoacă. Care era scuza lor ? „Am executat sub forţa autorităţii„.

Experimentul a fost repetat şi în alte variante, de exemplu cea în care coordonatorul juca rolul unui simplu voluntar. Rezultatele au fost un pic diferite: dacă „profesorul” simţea că este coordonat de un om fără autoritate, rareori ducea experimentul până la capăt. Aparent, dacă coordonatorul nu părea să îi fie superior, îi refuza ordinele.

Ştim totuşi că există domenii în care obedienţa e esenţială: în armată soldaţii nu se vor comporta corect pe câmpul de luptă dacă nu sunt sub influenţa autorităţii (studiile arată că rata de succes a focurilor de armă scade dacă soldaţii nu sunt sub coordonarea unui superior). Până şi nemţii care lucraseră în lagărele de exterminare veniseră cu o scuză asemănătoare: nu am făcut decât să execut ordinele, tovarăşi ! (de fapt tocmai comportamentul lor a pornit ideea experimentului).

***Evolution-of-Resumes

Când m-am angajat la actualul lor de muncă, am aflat că firma ne susţine în contractarea creditelor pentru cumpărarea unei locuinţe prin negocierea dobânzii cu banca care ne livrează salariile. Unii ar putea crede că în acest fel firma încuraja înrobirea angajaţilor (un individ cu credite pare mai uşor de subordonat), dar adevărul e că oamenii nu încercau decât să satisfacă dorinţele angajaţilor: dacă făceai un sondaj, nu prea erau mulţi care să fie împotriva creditelor de acest gen. Prin urmare, dacă ar fi avut de ales între două firme identice, majoritatea oamenilor ar fi ales-o pe cea care oferea acest beneficiu (credite obţinute în condiţii mai bune). Şi atunci de ce să nu-şi atragă firma viitorii angajaţi prin îndeplinirea fanteziilor acestora ?

Cineva de prin blogosferă se întreba nu demult cum se face concedierea angajaţilor problemă. Pe mine mă intrigă însă alte aspecte: ce-i face pe oameni să-şi piardă principiile la serviciu ? Ce-i face să devină precum cobaii din experimentul descris mai sus ? De ce prin constrângeri fine cei mai mulţi angajaţi uită complet de empatia faţă de colegi ? De ce se crede de cele mai multe ori că fără linguşeli nu poţi progresa în carieră, oricât de bine pregătit ai fi ?

Premise:

  • În viaţă, mai ales la serviciu, trebuie să faci compromisuri. Cu cât vrei să urci mai sus sau să câştigi mai mult, cu atât mai multe. Te poţi feri de ele doar dacă eşti foarte bun în ceea ce faci.

Una din credinţele destul de împământenite pe la noi (şi nu numai) susţine că orice slujbă vine la pachet cu compromisuri inevitabile. Că nu poţi face mofturi decât dacă eşti foarte bun în meseria ta şi eşti cât de cât de neînlocuit (deşi, între noi fie vorba, nimeni nu e de neînlocuit). Ştim că cei mai mulţi oameni însă nu merg cu plăcere la serviciu (nu sunt neapărat nici foarte performanţi), s-ar zice deci că majoritatea sunt nevoiţi să accepte compromisurile. Cum însă am întâlnit oameni foarte buni în domeniul lor dar care acceptă să le facă oricum, aşa cum ştiu şi oameni mediocri care se ţin tare pe picioarele lor, teoria nu pare corectă: s-ar părea că se poate şi fără compromisuri şi asta nu ţine de nivelul de pregătire, ci mai degrabă de caracterul fiecăruia.

  • Ai credite, nu faci nazuri !

Se ştie că un angajat cu datorii (credite) e mai sensibil la posibilitatea de a rămâne fără serviciu. Un om căsătorit e privit ca un om responsabil, iar despre unul care are şi copii se ştie că nu va comenta foarte mult în front, pentru că are guri de hrănit, trebuie să pună pe primul loc siguranţă lor, şi abia apoi orgoliul sau principiile proprii. Prin urmare, angajatul ideal ar părea să fie cel căsătorit, cu copii şi cu o rată de 30 de ani pentru o locuinţă. Odată ce te-ai trezit cu un credit pe 30 de ani, din care mai ai de plată vreo 25, parcă nu-ţi permiţi să faci nazuri. Dacă şeful vrea bazaconii, ore suplimentare, weekenduri pierdute prin firmă, ţi-e mult mai greu să spui „nu”. Dar o fi ăsta motivul adevărat pentru care respectivii sunt supuşi ? Cunosc oameni ce nu intră în categoria datornicilor, dar totuşi sunt la fel de controlabili ca şi cei ce nu plătesc credite.

Cineva îmi spunea acum câteva articole că nu toţi îşi permit luxul de a începe să lucreze pentru ei în loc să rămână angajaţi: ai obligaţii, credite, bani puţini cu care să începi o afacere. E adevărat, dar nu poţi folosi asta ca pe o scuză: una e să spui ca eşti orb printre oameni fără dizabilităţi sau negru într-o comunitate majoritar albă, alta e să spui că propriile tale acţiuni ţi-au îngrădit libertatea. Aparent, oamenii cu datorii nu au prea multe opţiuni şi înghit aproape orice din partea superiorilor.

Şi-atunci, ce motivează cel mai mult angajaţii ? Sau ce-i face obedienţi ? Creditele, dorinţa de a progresa în carieră ? Frica de autoritate ?

Azi nu mai cred în scuza cu creditele, pur şi simplu nu ţine. Ceva se întâmplă în mintea celor mai mulţi oameni: mai degrabă creditele (sau banii, în general) devin o scuză pentru obedienţa lor sau pentru compromisurile de ordin moral pe care le fac. Singurul numitor comun pare să fie doar frica de autoritate, dorinţă de a nu ieşi din rând, apartenența la un grup şi la obiceiurile acelui grup (despre programarea socială vorbim însă în alt episod).

Un exemplu foarte bun de obedienţă e programul Prima Casă: câţi îndrăznesc să pună la îndoială buna credinţă a celor ce au pus la cale programul ? Din cei care ştiu că a fost gândit împotriva lor, câţi îndrăznesc să se opună totuşi acestui program, aparent acţionând contra interesului propriu ? Păi dacă boierii (pardon, baronii) spun că e bun pentru noi, cum să ne îndoim noi, plebea ? Şi dacă ne îndoim, nu s-or supăra conaşii pe noi ? Noi vrem să muncim, lăsăm gânditul pentru cei cu şcoală, maică, aşa e rânduiala, nu noi facem legile !

––––––––

* scene din cadrul experimentului pot fi vizionate pe Youtube. Un film ce atinge tangenţial subiectul e Das experiment (şi el e pe Youtube, dar cred ca e fără subtitrare).

Previziuni imobiliare 2013

Dacă ai ajuns aici căutând ce spune titlul, s-ar putea să fii dezamăgit. Dacă ai vrea să întrebi care e momentul optim pentru a-ţi cumpăra o locuinţă, iarăşi am să te dezamăgesc. Dar să facem o mică paranteză:

Se spune că dintr-un anume punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în 2 categorii: cei care îşi găsesc echilibrul intern influenţaţi în principal de factorii externi şi cei care reuşesc să se adapteze şi să fie fericiţi indiferent de cele din jurul lor (cei ce-şi găsesc resursele şi motivaţiile intern). Primii vor cere permisiunea sau părerea celorlalți înainte de a lua o decizie, ceilalţi vor lua deciziile bazându-se pe propriile dorinţe şi aspiraţii, indiferent de cât de diferite ar fi acestea de cele ale majorităţii (evident, lucrurile nu sunt doar albe sau negre, dar aţi prins ideea).

previziuni imobiliare 2013

Prin urmare, dacă doriţi totuşi să aflaţi previziunile imobiliare pentru 2013 (sau orice alt an vă interesează), vă îndemn la un mic exerciţiu: luaţi o coală de hârtie şi un pix şi scrieţi-vă propria previziune (de fapt, nici nu-i nevoie de hârtie pentru a face previziunea):

Voi cumpăra locuinţa dorită când preţurile vor fi cel mult ….. €

Nu-i simplu ? De ce să cauţi previziunile altora şi să iei deciziile ce te privesc pe tine bazându-te pe presupunerile lor? Vei spune că nu-i aşa de simplu: degeaba aştepţi să scadă preţurile până la nivelul dorit, ceilalţi vor cumpăra oricum iar tu vei rămâne cu buza umflată (şi oricum fiecare din noi s-ar putea să avem alte cifre în cap când spunem „preţ corect”). Aşa e, vor fi destui care vor cumpăra oricum şi indiferent de preţ, dar ce-ţi pasă ţie? Zilnic oameni pe care nici nu-i cunoşti iau decizii nefericite: ar trebui asta să te determine şi pe tine să iei aceleaşi decizii ? Ştii de unde vine expresia „Omul este ca oaia – lesne se ia după altul” ? Se spune că dacă din turma de oi cel puţin una sare în râu, celelalte le vor urma una câte una, fără să se întrebe care e rostul. Problema cu oile e ca blana lor (lâna) absoarbe multă apă şi se duc precum bolovanii la fundul apei. Şi asta doar pentru că au urmat calea majorităţii în loc să rămână pe mal şi să pască liniştite.

Un exemplu: prin 2009 existau români care erau gata să facă un credit pentru un apartament; preţurile se întorceau cu repeziciune la nivele suportabile şi ei erau dispuşi să semneze actele cu banca. Apoi a venit Prima Casă şi scăderea preţurilor s-a încetinit. Respectivii au strâns din dinţi şi au amânat cumpărarea, preferând să mai aştepte şi să economisească. 4 ani mai târziu unii din ei încă mai aşteaptă dar trebuie să recunoască singurul merit real al Primei Case: în cel mai fericit caz i-a scăpat de credit (culmea !) sau i-a ajutat să economisească iar azi trebuie să împrumute mult mai puţini bani decât în 2009, când plănuiau creditul. Evident, ei nu sunt mulţi iar majoritatea oamenilor au urmat trendul majorităţii şi nu s-au încurcat cu aşteptatul. Dar, după cum spune o zicală, adaptarea la un sistem bolnăvicios nu e neapărat un semn de sănătate (sau dacă ţi se pare că a face pe dracu-n patru ca să iei credit indiferent de preţuri e semn ca te-ai adaptat sau „descurcat”, s-ar putea să nu fie chiar aşa).

Ce credeţi, are şanse să se adeverească o previziune precum cea de mai sus ?

Ghinionul agenţilor imobiliari din România

Cineva mă atenţiona printr-un comentariu, într-unul din articolele dedicate agenţilor imobiliari, că respectiva breaslă nu e nici mai brează, nici mai proastă decât media, că agenţii imobiliari au aceleaşi lipsuri ca toţi ceilalți reprezentanţi ai societăţii româneşti, şi-atunci de ce să te legi de ei ? Deşi la momentul respectiv nu eram de acord, acum tind să-i dau dreptate. Vă dau doar un scurt exemplu: un individ care caută un apartament pentru închiriat lipeşte mici anunţuri autocolante pe la scările blocurilor unde ar dori să locuiască. Mai mult de jumătate din anunţuri sunt dezlipite în aceeaşi zi de locatarii acelor scări, vizibil deranjaţi, dar mult mai toleranţi cu anunţurile din categoria „Vopsim căzi” şi „Cursuri şcoală de șoferi”, care o duc bine-merci. Cele lipite pe afişierele special amenajate la intrarea în scara blocului dispar şi ele într-un final (nu toate, ce-i drept), odată cu celelalte anunţuri (adică avem afişier pentru anunţuri şi reclame, da’ chiar lipiţi anunţuri şi reclame pă ele, domnule ?!).

Prin urmare, pot spune precum Creangă: „Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba !„. Ei, iaca că eu m-am întors, fix ca-n poveste, şi iau apărarea agenţilor. Poate că ei nu au nici o vină, nu ? Poate că nu s-au născut în locul potrivit, vorba cântecului:

scari infinite

Într-o tară civilizată, închirierea unei locuinţe decurge aproximativ aşa (am să folosesc cazul Germaniei pentru că e ţara în care au plecat majoritatea cunoscuţilor ce au ales să muncească în străinătate):

  1. se contactează o agenţie imobiliară şi se declară zona, dotările şi preţul dorit;
  2. se vizionează împreună cu agentul imobiliar apartamentele ce corespund cerinţelor (de multe ori fără prezenţa proprietarului). Se completează un chestionar destul de detaliat legat de studii, calificare, obiceiuri (muzica preferată, animale) pentru ca proprietarul să aleagă pe cei cu profilul dorit;
  3. se alege un apartament (dacă îi eşti drag proprietarului), se plăteşte comisionul agentului (contravaloarea a 2 chirii lunare) şi garanţia (aceasta poate fi tot vreo 2 luni de chirie) ce se depune într-un cont bancar ce nu poate fi accesat de nici una din părţi până la plecarea definitivă a chiriaşilor;
  4. chiriaşul îşi duce traiul în respectivul imobil oricât de mult doreşte (1-5-20 de ani). Situaţii din categoria „proprietarul doreşte să vândă apartamentul, vă rugăm să îl eliberaţi cât mai repede” nu se prea întâlnesc;
  5. relaţia chiriaş-agent imobiliar continuă (iarăşi Germania: de obicei chiria se va plăti tot agenţiei, prin urmare comisionul lor îşi găseşte cu atât mai mult justificarea).

Care e ghinionul agenţilor imobiliari din România ? Piaţa chiriilor este imatură, legislaţia e ambiguă sau prost înţeleasă şi/sau prost aplicată. Aparent, legile româneşti protejează chiriaşii (care nu pot fi daţi afară legal după bunul plac al proprietarilor), dar cazuri care să contrazică legea există destule. Că oamenii nu şi-au cunoscut drepturile, că legile se aplică arbitrat, contează mai puţin, realitatea e că viaţa de chiriaş în România vine la pachet cu stres (nu-i uşor sau prea plăcut să ajungi la Poliţie pentru că proprietarul a schimbat yala în lipsa ta, chiar dacă în instanţă ţi se va da dreptate, într-un final).

Şi-atunci apare şi dilema potenţialilor clienţi ai agenţiilor imobiliare: pentru ce să plătesc un comision (chiria pe o lună, deşi am înţeles că mai nou prin Bucureşti se cere chiar şi jumătate din suma aceasta), dacă interesele mele nu pot fi protejate de agenţia imobiliară (dacă le-ar păsa de asta) şi poate nici de organele abilitate, iar relaţia mea cu agenţia se termină subit după ce comisionul a fost plătit ? Cum să accepţi plata respectivului comision când realitatea ne arată că e posibil să trebuiască să plăteşti din nou peste 1-2 ani sau poate chiar mai repede, în funcţie de toanele proprietarului ?

Lăsăm deoparte amatorismul imputat celor mai mulţi agenţi imobiliari şi ajungem la concluzia că oamenii nu au oricum o slujbă uşoară. Piaţă imobiliară nu îi poate absorbi sau accepta cu adevărat (nu încă), agenţii sunt din alt film, la fel ca şi mulţi dezvoltatori imobiliari. De ce aleg totuşi să profeseze în acest domeniu, deşi susţin că sunt oameni capabili, rămâne un mister (până la urmă meserii care să aducă bani frumoşi mai există, iar un om isteţ se poate reprofila, nu ?)

Întâlnire în zona crepusculară

patania e cel mai bun dascal

– Bună ziua, vă sun în legătură cu anunţul din ziar !

Era într-o după amiază de sâmbătă din vara lui 2012, pe o căldură ce nu te prea îmbia să ieşi pe afară. În urmă cu câteva zile publicasem un anunţ într-un ziar local, la rubrica „Caut chirie”.

– Buna ziua, i-am răspuns vocii sobre de la celălalt capăt al firului telefonului fără fir.

– Eu am un apartament de închiriat, plec din ţară în curând. Are centrală termică, aer condiţionat, e mobilat în dormitor şi bucătărie, dar aş dori plata în avans pe 6 luni şi pot mobila şi sufrageria. Dacă doriţi, puteţi vedea apartamentul astăzi.

– De acord. Ne întâlnim în staţia cu tei în jumătate de oră ?

– Da. Eu sunt îmbrăcat într-un tricou roşu şi sunt un pic mai brunet.

– Ne recunoaştem noi, eu voi veni cu soţia, noi suntem tineri şi frumoşi. Ne vedem !

Îmi strig soţia din cealaltă cameră şi îi povestesc discuţia. Totuşi, nu suntem lămuriţi: omul mobilează sufrageria oricum sau doar dacă îi plătim în avans chiria pe 6 luni ? Păi hai să-l sun înapoi, să nu mergem degeaba.

– Bună ziua, îmi răspunde o voce de femeie. Clar altă voce, alt sex, am greşit destinatarul.

– Ăăăăă, am fost sunat acum 3 minute de pe acest număr, în legătură cu un anunţ de închiriere. Am vorbit cu un domn, dar..

– Da, m-a rugat cineva să îi împrumut telefonul, nu mai avea credit.

– Am înţeles, vă mulţumesc, sărut mâna !

Suntem perplecşi: adică individul are un apartament de închiriat, pleacă din ţară dar nu are bani de un abonament pentru telefon ? Parcă nu-i a’ bună. Eh, oricum voiam să mergem până în Praktiker, tot aia e, am stabilit o oră şi un loc, ce-o fi, o fi, doar nu ne ia omul banii din sân sau organele din burtă. Iar dacă nu vine, să fie sănătos.

Sărim într-un taxi şi coborâm o stradă mai devreme. În staţia de autobuz observăm un individ ponosit la vreo 45-50 de ani, în șlapi, pantaloni scurţi, tricou roşu, brunet, dar e mai mult un bronz foarte puternic, nu e culoare din naştere. Nu, nu poate fi el, are şi o geantă de voiaj prăfuită, din care scoate un tricou şi îl împătureşte, sau îl arată cuiva din staţie… Nu, e o glumă. Ne apropiem prudenţi şi omul ne rânjeşte tâmp. E clar, el e. Regia, tăiați, vă rog !

– Bună ziua, am vorbit la telefon.

– Da, am încercat să vă sun înapoi, dar suna ocupat, arunc eu momeala.

– Păi da, am rugat o doamnă să mă lase să vă sun de pe telefonul ei.

Vocea e aproximativ aceeaşi, el e, dar când îl vezi în carne şi oase, nu-ți inspiră încredere nici cât să-i laşi sa-ţi ţină o sacoșă goală. Omul scoate o mapă plină de fotocopii rufoase şi începe pledoaria. Că el pleacă, dar ne lasă actele apartamentului, de fapt nişte xeroxuri (ce naiba să faci cu ele, nu ştiu, nici dacă ar fi în original), pare să mai aibă şi nişte copii după cărți de identitate (ale lui sau ale naiba ştie cui). Ne povesteşte că şi copiii lui stau în chirie, ştie că e greu, şi el a stat, dar el lasă cheile şi apartamentul e al nostru (6 luni sau un an, nu mai ţin minte), numai să plătim în avans, că ne face acte etc. Îi explicăm omului că a fost o neînţelegere şi că nu putem plăti pentru atâtea luni, salutăm şi ne despărţim.

La nici o lună depărtare, după republicarea anunţului în ziar, telefonul sună din nou:

– Bună ziua, eu am un apartament de închiriat, plec din ţară în curând. Apartamentul are centrală termică, aer condiţionat, e mobilat în dormitor şi bucătărie, dar aş dori plata în avans pe 6 luni şi pot mobila şi sufrageria. Dacă doriţi, se poate vedea apartamentul şi astăzi.

– Sună interesant, dar nu dorim să plătim atâtea luni în avans. Îmi pare rău, la revedere !

Nu mai pot plăti ratele ! Ce să fac ?

dator bancilor Pe la începuturile blogului de faţă, urmăream cu mare interes cuvintele sau expresiile ce aduceau aici internauţii via Google. Acum urmăresc asta mai rar, dar mai apare din când în când câte cineva ce se întreabă fix ca-n titlu. Deşi nu mă declar în măsură să ofer poveţe, pot să-mi spun părerea.

În primul rând, trebuie menţionat că mare parte a creditelor restante nu sunt ipotecare/imobiliare (sau dacă sunt cu ipotecă, sunt mai ales de nevoi personale). Aparent, românii sunt destul de responsabili când vine vorba de rata pentru casă. Aşadar, din cele 20% de credite neperformante (cu restanţe mai vechi de 90 de zile) din România, majoritatea nu sunt imobiliare. Totuşi, există şi din acestea şi despre ele vorbim mai departe (deşi, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu prea contează ce scop au avut banii împrumutaţi dacă există o ipotecă pe locuinţă).

Există 2 posibilități extreme în care poți ajunge cu acest tip de credit dacă eşti restanţier, una fericită, alta deloc: cea a legii falimentului personal şi cea a executării silite. Prima are şanse mici să se întâmple (legea nu există în România), deşi ar scăpa pe mulţi de necazuri. Cea de-a doua se poate petrece în cazul în care nu ai plătit ratele o perioadă îndelungată, dar cazurile fiind destul de rare în România, momentan nu ar trebui să-ţi faci griji.

În primul rând, trebuie avut în vedere dacă şi cine sună clientul restant: dacă nu sună nimeni, nu vă păcăliţi, nu a uitat nimeni de datorie. Dacă vă sună reprezentanţii băncii, înseamnă că mai există speranţe din partea lor: puteţi merge la bancă şi explica motivele pentru care nu mai puteţi plăti rata (șomaj, scăderea veniturilor etc). Mai nou, unele bănci oferă o perioadă de graţie („Un an fără rate”). Practic, timp de un an, bancă păsuieşte debitorul de la plata ratelor, dar după această perioadă va trebui să reveniţi cu plăţile (iar creditul se va lichida un an mai târziu decât se dorise iniţial). Mai există şi posibilitatea reeşalonării/restructurării creditului: dacă dovediţi că puteţi plăti o rată mai mică, ea se va micşora, dar asta cu preţul creşterii perioadei de creditare (de exemplu, dacă mai aveaţi de plătit 20 de ani o rată lunară de 300€, rata poate ajunge la 200€, dar cu prelungirea perioadei la 30 de ani). Într-un final, veţi plăti mai mulţi bani băncii dar măcar veţi putea scăpa de datorii.

Dacă sună o firmă de recuperare (de obicei asta se întâmplă în cazul creditelor fără ipotecă, dar se poate şi în cazul creditelor ipotecare) înseamnă că banca şi-a asumat pierderile, dar datoria ta nu s-a prescris. Cum vine asta ? Când banca ajunge la concluzia că nu veţi mai plăti ratele pentru un credit ipotecar (sau le veţi plăti prea rar), ea va vinde creanţa (datoria) unei firme de recuperări datorii. Să zicem că mai aveaţi de returnat băncii 100.000€ (50.000 bani împrumutaţi, 50.000 dobânzi), vreme de 20 de ani: banca va vinde datoria pentru 10-15 mii de euro firmei de recuperări şi va considera afacerea băncii încheiată (staţi liniştiţi, riscul exista de la bun început, nu dă faliment banca din cauza voastră), dar legal, firma de recuperări are tot dreptul să vă sune, să vă trimită înştiinţări în scris, prin Poştă, şi să vă preseze (fără a ajunge la hărţuire) cu plata datoriilor. Practic s-a schimbat doar creditorul, datoria încă există. Dacă din acel moment veţi plăti totuşi rate ce însumează mai mult de 10-15 mii de euro, cumpărarea creanţei de către firma de recuperări a devenit rentabilă: au investit 10-15.000€, dar au realizat profit. Ştiu, sună cinic, dar aşa stau lucrurile. Nu spune nimeni însă că veţi fi uitaţi dacă veţi plăti doar câţiva ani din cei 20 din contractul semnat cu banca. Unde se va opri povestea e doar alegerea firmei de recuperări.

O soluţie ar fi să vinzi locuinţa ce face obiectul creditului şi să te orientezi către o opţiune mai ieftină. Însă dacă ai făcut achiziţia după 2006, s-ar putea ca acest lucru să nu fie posibil atât de uşor: preţurile au scăzut între timp şi pentru a achita creditul ar trebui să vii cu bani de acasă. Din moment ce ai dificultăţi cu plata ratei, presupun că nu stai prea bine nici la capitolul economii.

Ce mai poţi face ? Poate cel mai important, să vorbeşti celor din jurul tău despre experienţa ta. Poate în cazul tău salvarea nu va veni prea uşor, dar ei mai au o şansă, aceea de a nu repeta greşelile tale. Desigur, ai putea crede că dacă alţii vor cumpăra locuinţe la preţuri mari, vei putea vinde şi apartamentul tău şi scăpa astfel de datoria către bancă. În principiu, dacă preţurile ar reveni la cele din momentul cumpărării, ai putea să o faci. Dar şansele să se întâmple asta nu sunt foarte mari. Poate fi de asemenea tentant gândul „dacă mi-e rău mie, să le fie şi altora” (altfel nu-mi explic de ce majoritatea celor ce au cumpărat în timpul bulei imobiliare nu se pot opri să îndemne prietenii, familia sau colegii, cu argumente de tipul „dar eu am cumpărat la preţ dublu, faci o afacere dacă iei acum !”), însă în final, nu ştiu cu ce te va ajuta să măreşti rândurile clubului select al ţepuiţilor.

Curajul de a lua viaţa în piept

Citeam demult pe un blog imobiliar că cei ce au cumpărat o locuinţă în plină bulă sau chiar după spargerea ei timidă de după 2008, în tandem cu venirea crizei, sunt oameni de admirat. Chiar dacă preţurile erau (sunt) mari sau viitorul nu se arăta (arată) prea roz, ei nu s-au lăsat intimidaţi nici de preţurile umflate, nici de viitorul sumbru şi au împrumutat banii necesari în loc să cârcotească de pe margine sau să aştepte scăderile de preţ. Au ales să trăiască viaţa aşa cum e, s-au adaptat şi au mers mai departe. De cealaltă parte, cei ce n-au făcut-o sunt nişte laşi ce nu au curajul să ia viaţa în piept şi să îşi asume riscurile aferente, alegând să stea în casa altora şi să îi îmbogăţească cu banii de chirie.

Deşi nu-s de acord cu modul ăsta de gândire, parţial trebuie să-i dau dreptate. Da, oamenii ăștia chiar au avut curaj, mulţi dintre ei fiind sătui de chinurile chiriei (da, nu-i uşor să fii chiriaş în România, o ştiu prea bine), şi da, noi ceilalţi am fost un pic laşi şi fără iniţiativă. Dar e şi curajul ăsta o chestie ciudată: era mai demult (poate că mai e şi acum) o emisiune pe MTV, Jackass parcă se numea, unde o mână de masochişti (curajoşi, ce-i drept, n-am ce zice, ho-ho-ho) se aruncă în situaţii ce periclitează sănătatea şi în care un om normal, mai fricos din fire, n-ar îndrăzni să se bage. Cei ce au trecut printr-un război recunosc că uneori frica îţi poate salva viaţa, deci nu-i chiar de condamnat. Uneori e bine să-ţi fie frică, mai degrabă lipsa fricii trebuie să-ţi dea de gândit (asta, evident, dacă nu cumva te cheamă Superman sau Chuck Norris).

pret lei versus pret euro imobiliare

Pot fi curajoşii cumpărători condamnaţi pentru greşelile făcute ? Pot, dar cu circumstanțe atenuante: cei mai mulţi (excludem speculanţii) nu au dorit decât să aibă un cămin. Atât. De unde să fi ştiut că nu vor fi decât nişte victime şi că vor umple sec o statistică tristă sau o pagină nefericită din istoria economică sau imobiliară, la capitolul „Bule speculative”, paragraful „Bule imobiliare” ?

Nu vreau să fac acum pe deşteptul sau viteazul de după război. Dar nici nu putem să omitem faptul că cei plini de curaj au pornit la drum fără hartă, cerând indicaţii din mers şi ajungând într-un final într-o fundătură. Viaţa continuă totuşi, oriunde ar fi ajuns.

„Vând tone de curaj pe un gram de minte”. A zis-o oare măcar unul ?