Chirie versus rată (pe scurt)

Nu sunt adeptul chiriei. Nu pe termen lung. Nu voi spune niciodată cuiva că e mai bine să locuiască în chirie pentru 30 de ani decât să cumpere o locuinţă cu un împrumut pe 30 de ani, mai ales dacă are şi o familie. Nici în România, nici altundeva. Într-o piaţă imobiliară stabilă, mi se pare normal să cumperi decât să fii chiriaş. Chiar şi într-o ţară unde viaţa de chiriaş e reglementată, pentru că ulterior poţi vinde locuinţa dacă îţi schimbi domiciliul fără să vii cu bani de acasă (repet, pe o piaţă stabilă, nu în timpul bulei imobiliare).

Pe de altă parte însă e mai bine să alegi răul cel mai mic. Îţi place laptele şi ai vrea să cumperi vaca dar atât laptele cât şi vaca sunt scumpe ? Cumperi zilnic laptele, iar vaca o iei acasă când preţul ei devine rezonabil. La fel şi în cazul locuinţelor: trăieşti vremuri în care atât preţurile locuinţelor cât şi chiriile sunt mari ? Alegi chiria, până lucrurile revin la normal.

mutare casa

Păi tot lunar plăteşti, vor spune unii, ce mare diferenţă. Şi în cazul chiriei, după 30 de ani măcar rămâi cu ceva. Da, dar există mici diferenţe:

Atât chiria cât şi creditul imobiliar presupun un contract (creditul – cu siguranţă, chiria – preferabil). Creditul – contract pe 30 de ani, chiria – contract pe 1, 2, sau oricât de mulţi ani ai stabilit. Contractul de chiriaş poate fi întrerupt oricând (cu preavizul hotărât de comun acord – o lună, două, trei), cel cu banca nu prea, mai ales când preţurile sunt în scădere şi în cazul vânzării trebuie să suporţi din buzunarul tău diferența de preţ. Condiţiile contractului cu banca nu pot fi schimbate, cele ale chiriei – da. Contractul de chirie îşi poate schimba forma, dacă nu cu actualul proprietar, cu următorul, cel cu banca – mai greu (nu ştiu pe nimeni care să fi adus modificări contractului de creditare nici înainte de a semna, nici după).

Deci da, plata se face lunar în ambele cazuri, dar în cazul cumpărării prin credit la preţuri încă ridicate, viitorul nu mai poate fi schimbat. Chiria (cu toate neajunsurile sale) oferă portiţe de scăpare. Şi încă ceva: tot mai dau peste oameni ce au cumpărat cu 1 an în urmă dar nu exclud plecarea din ţară peste 1 an. Planuri, socoteli ? Ce-s alea ?

Oameni şi iar oameni

Cum imobiliarele sunt un subiect ce încinge spiritele şi despre care toată lumea discută des şi cu pasiune, nu am putut să nu observ câteva tipare interesante:

Norocosul

Are în jur de 35-40 de ani sau chiar mai mult şi a avut bafta să fi ajuns la vârsta la care te gândeşti să cumperi o locuinţă înainte de umflarea bulei (până în 2003). A putut cumpăra atunci fără împrumuturi dar îţi explică acum că preturile sunt ok, doar suntem în UE, ne-am aliniat, nu înţelege de ce avem atâtea discuţii. Să se facă rate, ca toată lumea, că şi el ar face, la o adică, atâta doar că nu-i trebuie.

Păţitul

A cumpărat în timpul bulei sau după spargerea ei. Acum te întreabă ba temător, ba sigur pe sine dacă au mai scăzut preţurile. Ştie că nu vor mai scădea, altfel nu ar fi cumpărat, nu? Şi dacă au scăzut, au scăzut doar puţintel, deci stă bine.

oameni

Boemul

Îi e bine în chirie, nu economiseşte nimic, nici nu e genul care să accepte angajamentul unei rate, dar vorbește detaşat despre preţuri: „O să scadă, ai să vezi, n-are cum altfel”. La fel de detaşat precum un vegetarian ce vorbeşte despre preţul cărnii. Sau un om sănătos despre medicamente: „Lasă că o să scadă preţul medicamentelor şi ai să te faci tu bine”.

Moştenitorul

A avut bafta să primească un apartament de la părinţi. Fie are o atitudine similară norocosului de mai sus, fie te îmbărbătează şi îţi spune că nici el nu ar face rată, dacă ar fi în situaţia ta. Însă de multe ori, dacă cunoşti omul suficient de bine, îţi poţi da seama că nu-i chiar aşa: dacă ar fi trebuit să aleagă între chirie şi o rată dezavantajoasă, probabil ar fi acceptat cu greu să meargă împotriva trendului majorităţii.

Bingo !

„Am bani mulţi dar nu mi-ajung”   Paraziţii

Nu pricep o chestie: acum câţiva ani, când românii câştigau premii pe la concursurile televizate de acest gen, păreau să se urce pe pereţi de bucurie . E drept că, din câte ţin eu minte, sumele erau un pic mai mari pe atunci (poate chiar duble), dar totuşi bani căzuţi din cer rămân bani căzuţi din cer. Adică ar trebui să te bucure cumva. Iar 70.000 de lei, cât am vazut că ar câstiga cei mai mulţi, nu-s de ici-colea. Acum însă reacţiile sunt de multe ori anemice, trag bieţii moderatori cu cleştele bucuria din telefoane.

castigator loterie

Să fi fost românii mai puţin îndatoraţi înainte de venirea crizei ? Să nu le ajungă premiile câștigate acum pentru acoperirea datoriilor ? Or fi câştigând premiile numai oameni cu stare ? Să nu mai aducă banii fericirea ? Cică nici la 6 din 49 nu se mai joacă decât relativ puţine variante – nici măcar 12% din total (bine, în cazul lor e un pic prea gogonată, e limpede că de ceva vreme românii au devenit subit ghinionişti).

Tătucul nostru, statul

Sistemul de pensii actual a pornit cu cele mai bune intenţii: ştiind că oamenii sunt de obicei slabi manageri ai banului propriu, ei sunt obligaţi (câtă vreme sunt în câmpul muncii) să cotizeze la sistemul de pensii pentru a putea avea parte de bătrâneți liniştite (adică a putea beneficia de pensie). Cotizaţiile de luna asta sunt folosite pentru a plăti pensiile celor ieşiţi din câmpul muncii iar pensiile bătrânilor de mâine vor fi plătite din cotizaţiile celor activi la momentul respectiv. Toată schema piramidală depinde însă de natalitate: dacă ea scade pe perioada unei generaţii, ajungi să nu mai ai cotizanţi iar pensionarii de azi se trezesc că au plătit degeaba contribuţiile în trecut. De asta în principiu cei ce se plâng astăzi „dar am cotizat o viaţă şi acum hoţii ăştia îmi taie din pensie !” au doar pe jumătate dreptate: hoţi sunt, dar vina nu e neapărat a lor.

Sistemul public de asigurări de sănătate e asemănător, însă fundamental diferit: nu e schemă piramidală, ci mai degrabă sistem de întrajutorare. Oamenii nu au nevoie de bani pentru tratamente doar la bătrînețe, ci mult mai devreme. Treaba funcţionează în acest caz pentru că nu toţi asiguraţii se îmbolnăvesc odată, ci pe rând, iar unii poate niciodată sau foarte rar.

Genul ăsta de sisteme funcţionează în principiu binişor, iar pentru cei mai mulţi dintre noi oferă o soluţie viabilă: nu ştiu cât de mulţi ar avea tăria de caracter să economisească lunar până la vârsta pensionării în loc să cotizeze la sistemul de pensii de stat sau să strângă bani pentru medicamente şi tratamente în locul cotizării la sistemul public de sănătate (mai ales că de cele mai multe ori internările sau intervenţiile chirurgicale costă al naibii de mult).

Statul român aplică însă acest mecanism şi în cazul altor domenii, în care lucrurile ar putea merge foarte bine de la sine. De exemplu cel al imobiliarelor.

marionetele statului

La 4 ani de la începerea programului şi după vreo 4 veşti false legate de iminentul său final („terminarea fondurilor”), Prima Casă pare să se fi înfipt adânc în conştiinţa românilor. Aproape nimeni nu mai vorbeşte astăzi de aberaţiile pe care le-a provocat programul sau despre neajunsurile sale. Se ştie doar că orice minciună spusă la infinit devine într-un final adevăr în mintea celor ce o ascultă. Prima Casă pare să fi devenit normalitate pentru toţi cei vizaţi, de la vlădică până la opincă1. Încă o dată, limitarea opţiunilor pare să-i facă fericiţi: de ce să te chinui să gândeşti singur când poate gândi altcineva în locul tău ?

După ce reprezentanţii statului au hotărât că a lăsa piaţa imobiliară de capul ei nu e prea sănătos şi că oamenii nu pot decide singuri ce e mai bine pentru ei, faptul că majoritatea celor vizaţi par să fie de acord e doar un semn că premisa de la care s-a pornit nu a fost greşită. Şi-atunci te întrebi: cum să te mai plângi de Prima Casă ? Păi piaţa imobiliară din România nu ar exista fără acest program, spun unii. Facem pariu ?

__________________________

1În timp ce citiţi aceste rânduri, o funcţionară bancară tremură de frica rămânerii fără serviciu. Nu, nu pierderea locului de muncă o sperie, ci faptul că acest lucru ar însemna că analiza dosarului ei pentru creditul Prima Casă, care acum e în lucru, ar fi sistată. Pierderea serviciului nu ar fi neapărat o problemă, dar viaţă ei fără Prima Casă – da. Nu, nu este o glumă: ei trăiesc printre noi. Şi au drept de vot.

Cum să găseşti şi să păstrezi uşor chiriaşii – 10 sfaturi

1) Dacă răsfoieşti anunţurile de la rubrica „Caut chirie”, nu suna pe cei ce caută altceva decât oferi tu (dotări mai bune, camere mai puţine, preţ mai mic). Sau măcar fă un compromis şi informează-i din primul moment că preţul tău e sub ceea ce sunt dispuşi să plătească. Şi mai important, dacă oamenii caută un apartament cu dotări exacte (centrală termică sau aer condiţionat), nu te aştepta să citească la telefon cerinţele lor pentru a afla că nu corespund cu ce oferi tu. Nu faci nici lor şi nici ţie un serviciu dacă se vor descoperi lipsurile abia când se ajunge la faţa locului. În plus, la telefon scapi uşor de înjurături, dar faţă în faţă e uneori mai greu, dacă dai peste unul mai îndrăzneţ.

2) Dacă foştii chiriaşi te-au anunţat că vor pleca peste o lună, aşteaptă să evacueze apartamentul înainte de a veni la vizionări cu potenţiali noi clienţi. Legal, actualii chiriaşi nu au nici un motiv să îţi permită respectivele vizite. Mai mult, dacă potenţialii clienţi vor participa la vizionare când actualii chiriaşi locuiesc încă acolo, se vor aştepta să faci acelaşi lucru şi în cazul plecării lor şi nu dă bine (s-ar putea să te anunţe la rândul lor cu câteva zile înainte de plecare, pentru a evita genul ăsta de situaţii).

3) Fii cât mai explicit în redactarea anunţului: specifică zona, numărul camerelor, suprafaţa utilă, etajul, dotările şi amenajările, preţul cerut. Nimănui nu-i plac anunțuri seci şi scurte precum „Închiriez apartament 2 camere”.

4) Dacă postezi un anunţ pe internet, fă şi câteva poze care să prezinte cât mai fidel dotările. O fotografie face cât 10 cuvinte. Fă un pic de ordine înainte. Ajută. Nu fotografia o camera prost luminată sau din unghiuri ce nu prezintă întreaga încăpere. Dacă nu ai un aparat foto, roagă pe cineva care are unul să te ajute. Dacă internetul prezintă mistere pentru tine, poți ruga în acelaşi mod pe cineva să posteze un anunţ pentru tine. Nu durează decât 5 minute.

5) Nu fă promisiuni ridicole de genul „parchetul se va schimba în prima lună” sau „montăm centrală termică la primăvară”. Ai accepta să primeşti chiriaşi pe baza unor promisiuni de plată „la primăvară” ? Nu ? Aşa mă gândeam şi eu. În acelaşi mod, dacă spui viitorilor chiriaşi că vei repara biroul sau o uşă a unui dulap până la mutarea lor, fă-o.

Moving Couple Sitting on Couch

6) Nu te plânge de starea apartamentului după plecarea foştilor chiriaşi, studenţi petrecăreţi. Nu cauţi compasiune, ci chiriaşi. Şi fără studenţi s-ar putea să nu fi avut clienţi oricum. Eventualele litigii sau pagube te privesc doar pe tine şi pe cei direct implicaţi. Iar dacă foştii chiriaşi au lăsat mizerie, e datoria ta să cureţi locul pentru viitorii locatari.

7) Investeşte în amenajarea apartamentului. Nu numai că vei putea închiria la un preţ mai bun, dar vei găsi clienţi mai repede şi îţi vei amortiza oricum cheltuielile făcute, iar chiriaşii vor fi mai puţin tentaţi să-şi schimbe ulterior domiciliul în căutare de ceva mai bun. Ştiu că poate ți-e greu să te desparţi de mobila din lemn masiv veche de 30 de ani, dar mobilierul din PAL e chiar ieftin şi mai uşor de reparat sau înlocuit. Iar dacă apartamentului îi lipsesc lucruri esenţiale, precum maşina de spălat rufe, fă un efort şi cumpără una: cei mai mulţi chiriaşi nu umblă cu pietroaie în spate din chirie în chirie.

8) Temperează-ţi așteptările. Ştiu că poveştile cu îmbogăţit din închirieri sunt frumoase, dar se referă la cei ce deţin peste 10 locuinţe (uneori chiar vreo 84). Un venit mai mic, dar sigur (dacă vei şti să îţi păstrezi chiriaşii sau să îi schimbi cât mai rar) e totuşi de preferat. Cu puţin noroc (ok, un pic mai mult) ai putea să nu vii cu bani de acasă dacă ai cumpărat pentru închiriere.

9) Încearcă să lucrezi fără agenţii imobiliare. Crede-mă, nu îţi vor aduce nici un câştig. De probă, întreabă-i ce se întâmplă dacă clientului i se pare prea mare comisionul ce trebuie plătit agenţiei. Mai ajunge respectivul client la tine sau ţi se va spune că nu au existat doritori ?

10) Dacă nu ai încredere să dai cheia apartamentului pe mâna agentului imobiliar, nu prea vei economisi timp. Vei fi sunat pentru fiecare vizionare și te vei deplasa cu cheia la gât de fiecare dată. Exact ca în cazul în care ai fi lucrat fără agenţii. Şi dacă nu ai încredere să laşi cheile agentului, cum poţi avea încredere că îţi va reprezenta corect interesele ?