Când 1+2 nu face 3

Era o vreme când publicam o groază de calcule, însă zilele trecute mi-am dat seama că e unul care mi-a scăpat, sau despre care am scris doar indirect.

Se dă afirmaţia:

Dacă stai în chirie şi preţul unui apartament similar scade în fiecare lună cu cel puţin valoarea unei chirii, chiria se plăteşte de fapt singură.

Evident, te poţi întreba însă: şi de ce aş amâna cumpărarea cu 3 ani (de exemplu), dacă plătesc în acest timp pentru chirie o sumă egală cu scăderea de preţul a apartamentului ? Pentru că în cazul acesta 1+2 nu face 3, ci mai mult. Nu daţi, explic:

Să zicem că dorim să cumpărăm azi un apartament de 2 camere în Bucureşti. Ne uităm prin anunţuri şi observăm că ar trebui să scoatem de undeva vreo 45.000€. Putem face un credit Prima Casă în lei, pentru că cel în euro nu mai este valabil (din comoditate însă nu vom mai face conversia sumei în lei). Creditul presupune un avans de minim 5% (2.250€), prin urmare ar trebui să împrumutăm echivalentul a 42.750€, de unde rezultă o rată echivalentă de 229€ (dobânda anuală ~5%), 82.617€ de returnat după 30 de ani, 84.867€ incluzând şi avansul de 5%.

e59d_calculator_watch_inuseAlternativa ? Dacă observăm că preţul a scăzut în ultimul an cu 12 chirii lunare putem alege să amânăm achiziţia. Să considerăm că plătim o chirie de 300€ (da, mai mult decât rata, dar să nu uităm că cele mai multe apartamente nu se cumpără utilate, deci mai apar cheltuieli suplimentare) şi ne hotărâm să cumpărăm peste 3 ani, făcând un credit pe 27 de ani, pentru o sumă echivalentă cu 45.000€-10.800€ (am spus deja ca preţul scade cu chiria plătită între timp), adică 34.200€ (de unde rezultă, considerând avansul de 5%, un împrumut de 32.490€). Rata rezultată e 183€, de plată în 27 de ani avem 59.270€, iar la sfârşitul celor 30 de ani vom fi plătit:

10.800€ (3 ani de chirie)+ 1710€ (avansul de 5%) + 59.270€ (cost credit) = 71.780€, cu 13.087€ mai puţin decât dacă am cumpăra azi (în plus, pentru fiecare an de chirie am scăpat de 3 ani de credit). Şi dacă nu pare mult (mă îndoiesc), putem creşte câştigul, menţinând aceeaşi rată ca şi în primul caz (229€) prin scăderea perioadei de creditare la 18 ani, rezultând 49.338€ cost total al creditului şi un total de plată de 61.848€ (cu 23.019€ mai puţin decât în primul caz, adică 27% reducere şi 9 ani câştigaţi !)

Să mergem un pic mai departe: poţi economisi ceva după plata chirie ? Să zicem că măcar jumătate din sumă (150€), adică 5.400€ în 3 ani. Mergi frumos la bancă, împrumuţi pe 15 ani 34.200€ – 5.400€ = 28.800€, obţii o rată de 228€, returnezi băncii suma de 40.995€, deci plăteşti în total 10.800 + 5.400 + 40.995 = 57.195€ (cu 32% şi 12 ani mai puţin decât în primul caz).

Poţi economisi lunar o chirie ? Şi mai bine: împrumuţi după 3 ani 34.200€ – 10.800€ = 23.400€, obţii o rată de 231€, 30.469€ de returnat băncii în 11 ani, deci 10.800 (chirie 3 ani)+ 10.800 (economii 3 ani)+ 30.469 = 52.069€ cost total (cu 38% şi 16 ani mai puţin decât în primul caz).

Notă: calculul de mai sus se bazează, după cum am spus deja, pe ipoteza că preţurile scad anual cu cel puţin 12 chirii lunare, lucru ce se poate verifica pentru ultimii 5 ani. Ce ne rezervă viitorul nu ştiu, dar sunt şanse mari ca lucrurile să urmeze acelaşi trend. Oricum, s-ar părea că cine a avut răbdare în ultimii 5 ani (calculul de mai sus e făcut doar pentru 3 !) a avut numai de câştigat din punct de vedere financiar.

simulare credit

Dialoguri în zona crepusculară (III)

Dialog

– Da’ Isărescu ce e ? Ministrul economiei ? A, ceva la BCR.

***

– Şi alte venituri nu aveţi ? Bonuri de masă ? Mai putem lua în calcul şi salariul soţiei. Staţi, că l-am pus deja. Atunci mai puteţi veni cu alți garanţi, până în 65 de ani, de exemplu părinţi, chiar dacă sunt pensionari. La veniturile pe care le-am luat deja în calcul nu pot să vă dau o rată mai mare de 1000 de lei.

***

– Creditul în euro e mai bun. De ce ? Pentru că dobânda e mai mică. Oricum, nu mi-am bătut capul prea mult: văru-miu lucrează la bancă şi aşa mi-a zis, să fac credit în euro că e mai avantajos decât cel în lei. Mai multe nu l-am întrebat şi sincer nici nu mă interesează.

***

– Mi-e şi ruşine, că mă întreabă colegele: toţi copiii lor şi-au făcut rate, numai al meu stă în chirie, nu ştiu ce naiba are în capul ăla.

***

– Îmi tot spune taică-miu să facem rată, că şi ei au făcut când erau ca noi şi n-au murit. Şi m-a pus dracu’ să-l întreb cât plăteau ei pentru rata la CEC pentru apartamentul de 2 camere: cică vreo 300 de lei. Iar cei ce locuiau cu chirie la stat plăteau şi mai puţin, doar vreo 100 de lei. Da-da, fix ca acum.

Planuri imobiliare (II)

În urmă cu un an mă întrebam ce-i face pe unii să cumpere o locuinţă (în contextul preţurilor mari şi în scădere) pentru ca la scurt timp să-şi schimbe planurile şi să plece din oraş sau din ţară. Au urmat comentariile, s-a discutat, s-au lansat idei, dar întrebarea a rămas pentru mine fără răspuns.

2 săptămâni mai târziu, un cititor lăsase un comentariu ce conţinea 2 linkuri. Ţin minte perfect momentul: era seara, am dat click pe fiecare din ele, am citit câteva rânduri şi m-am plictisit: nu înțelesesem nimic sau mi-era prea lene să citesc tot (n-am zis eu mai demult că ţara te vrea prost ?). Şi aş fi rămas în acelaşi punct dacă alt cititor nu ar fi fost mai curios decât mine şi ar fi mulţumit pentru cele 2 articole, un an mai târziu (aşadar, mulţam Heimdallr pentru articole, merci Heto pentru curiozitate, un an mai târziu !)

Articolele sunt acestea: pe Edge.org şi pe Wikipedia. Fac un rezumat pentru cei mai leneşi decât mine sau pentru cei ce nu stau bine cu limba engleză:

De ce oamenii par să aprecieze lucrurile pe care nu le au încă mai mult decât pe cele pe care le au deja ?

Asta e doar una din întrebările la care încearcă să răspundă Daniel Gilbert, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, autor al cărţii „Stumbling on happiness„, expert în studiul „affective forecasting” (merită căutate şi participările sale pe TED – există subtitrări în limba română). Profesorul Fericire, cum e el poreclit, susţine că omul e singura vietate ce îşi imaginează viitorul.

Affective forecasting sau „prognoza emoţională”, într-o traducere aproximativă (dacă ştiţi altă traducere consacrată în limba română, daţi de veste), se referă la (in)capacitatea oamenilor de a estima corect viitorul propriu.

Deciziile economice (şi nu numai) luate de fiecare individ în parte sunt de cele mai multe ori bazate pe emoţional, nu pe raţional.  Aparent, deciziile nu sunt luate decât prin prisma experienţelor şi beneficiilor pe care credem că le vom obţine în viitor (de ex: îmi cumpăr maşină pentru că îmi închipui că asta îmi va permite să călătoresc mai mult, prin urmare, dacă călătoriile mă fac de obicei fericit, consider că achiziţionarea maşinii mă va face fericit).

plan-aDeşi oamenii îşi pot imagina viitorul, nu suntem atât de buni pe cât ne credem în privinţa asta, pentru că tindem să ignorăm alţi factori care ne influențează viaţa şi oferim o prea mare importanţă unui eveniment sau decizii anume (continuând exemplul de mai sus: avem maşină, dar s-ar putea să nu mai avem bani de concedii, sau concediile s-ar putea să nu fie aşa cum ne-am aşteptat, prin urmare cumpărarea maşinii nu ne va face neapărat mai fericiţi).

De exemplu, oamenii își închipuie că vor fi mai fericiţi după ce politicienii favoriţi vor câştiga alegerile sau că vor fi nefericiţi dacă aceştia ar pierde. La fel şi în cazul relaţiilor amoroase: cei mai mulţi prezic că vor fi nefericiţi în cazul în care s-ar despărţi de partenerul actual, dar studiile arată că se trece mult mai uşor peste aceste şocuri decât şi-a imaginat cel vizat. Nici chiar experienţe cu adevărat traumatizante, precum decesul unui copil, nu schimbă viaţa individului. Evident, în acest caz suferinţa este imensă, însă pus într-o situaţie ipotetică, orice părinte crede că, dacă o asemenea tragedie s-ar întâmpla, viaţa lor ar fi de nedescris un an mai târziu, ceea ce nu se întâmplă totuşi în realitate: da, efectele sunt urâte, dar statistica arată că oamenii reuşesc să treacă destul de bine peste traumă. De ce ? Pentru că multe lucruri se întâmplă într-un an: ai prieteni, familie etc. Altfel spus, viaţa merge mai departe şi nu este definită doar de un singur eveniment, oricât de dramatic sau benefic ar fi acesta. Nici cei ce au câştigat la loterie nu sunt neapărat mult mai fericiţi un an mai târziu.

Studiile arată că oamenii greşesc de multe ori când sunt rugaţi să îşi imagineze cum va arăta viitorul dacă vor lua o decizie anume, dar că devin mult mai buni atunci când analizează viaţa celor care au luat decizii similare. Un fel de „învaţă din greşelile altora”. Se pare că deşi fiecare dintre noi se crede unic şi diferit de ceilalţi, realitatea ne arată că nu-i chiar aşa şi că de multe ori tot ce trebuie să facem este să observăm efectele aceleiaşi decizii asupra altor indivizi (vorba unui cântec: ‘cause you’re so special, just like anybody else). Vrei să devii cântăreţ ? Află cum e viaţa unui artist cu experienţă şi vei afla că plimbatul în turnee sau lipsa intimității s-ar putea să nu fie compensate de banii câştigaţi sau faima aferentă.

Răspunsul la întrebarea mea de acum un an devine destul de clar: toţi cei în cauză au presupus că achiziționarea unei locuinţe îi va face mai fericiţi, mai împliniţi. I-a făcut totuşi statutul de proprietari mai fericiţi ? Greu de zis, dar am dubii că a fost aşa, din moment ce au preferat ulterior să schimbe oraşul sau chiar ţara. De ce ? Poate şi pentru că au ignorat celelalte aspecte ale vieţii (satisfacţia serviciului, stabilitatea politică, câte şi mai câte). În fine, proprietatea nu a fost de ajuns (cel puţin în cazul lor). Bun, dar au luat de bună experienţa celor care au făcut acelaşi lucru înaintea lor ?

Păi Gilbert mai spune un lucru: mintea noastră posedă un interesant mecanism de autoapărare atunci când lucrurile nu merg aşa cum ne-am aşteptat. Am ratat un job ? Eh, şi-aşa nu îl voiam prea tare. M-a părăsit partenerul ? E bine, oricum meritam pe cineva mai bun. Cum se aplică asta în imobiliare ? Destul de simplu: chiar dacă unii realizează că au făcut o afacere proastă cumpărând în timpul bulei imobiliare sau după spargerea ei, mintea găseşte modalităţi să îndulcească amarul (şi fir-ar să fie, bine că găseşte, în loc să o ia razna): măcar am casa mea, oricum era mai rău în chirie, acum pot să umplu în curul gol când vor muşchii mei ş.a.m.d. A nu se înţelege că oamenii ar trebui să se simtă mizerabil, ci doar că e destul de greu, în cazul acesta, să te aştepţi la o evaluare obiectivă a situaţiei (cu siguranţă şi eu aş fi găsit modalităţi să văd jumătatea plină a paharului dacă aş fi cumpărat în 2008-2009, când îmi sunase ceasul). Ce vor spune cei ce au trecut prin asta ? Că viaţa lor e mai bună. Câţi dintre cei ce regretă decizia ar recunoaşte asta deschis în faţa celor ce le cer sfatul ?

Adeseori m-am gândit că după ce voi cumpăra o locuinţă voi fi mai fericit, mai împăcat. Pe măsură ce timpul a trecut fără să fac pasul, am realizat că euforia semnării actelor nu va ţine mai mult de câteva luni şi că nu de acolo vin nemulţumirile (m-a ajutat să observ şi evoluţia celor care au făcut pasul ăsta). Acum nu mi-e greu să recunosc că de fapt nu locuitul în chirie e cel ce mă deranjează, ci coabitarea cu cetățeni pentru care noţiunea de civilizaţie e la fel de ambiguă pe cât era la începutul anilor ’90 noţiunea de democraţie. Că nu locuitul în apartamentul altuia e deranjant ci mai degrabă stigmatul de om_ce_nu_e_în_rând_cu_lumea. Că ar fi fain să fiu proprietar, dar nu ar fi de ajuns şi că alte lucruri m-ar face mai fericit. Şi că astăzi, preţul plătit nu merită.

Studiul lui Gilbert arată că fericirea nu e proporţionala cu bogăţia. Sau altfel spus, peste o anumită sumă, nu vei fi cu mult mai fericit. Mă rog, nu-i singurul care susţine asta: de îndată ce nevoile de bază sunt satisfăcute (da, şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului – închiriat sau proprietate personală – se numără printre acestea), mai mulţi bani nu înseamnă neapărat mai multă fericire. Ce poate face atunci oamenii mai fericiţi, dacă nu banii ? Relaţiile cu ceilalţi. Banii tind să te facă fericit doar dacă sunt cheltuiţi mai mult pe experienţe decât pe bunuri (de exemplu, mai degrabă pe călătorii decât pe televizoare 3D). Şi-atunci, cum se explică faptul că cei mai mulţi dintre noi ne petrecem mare parte a vieţii încercând să acumulăm cât mai mulţi bani sau proprietăţi, neglijând lucrurile ce contează cu adevărat ?

Surpriză: nevoile individului şi ale societăţii nu coincid: individul doreşte să fie fericit, societatea îl condiționează să consume cât mai mult (prin urmare să câștige cât mai mult). Ni se spune, mai ales în vremuri de criză, că ar trebui să consumăm cât mai mult (în loc să economisim) pentru a ajuta economia; atâta doar că individul se simte responsabil pentru fericirea şi bunăstarea proprie, nu pentru bunul mers al economiei. Prin urmare, există un conflict (de aici şi nefericirea, în unele cazuri), pentru că e destul de uşor să cazi în capcana „trebuie să am mai mult pentru a fi fericit”. Şi, după cum spunea alt comentator, putem ajunge să conjugăm ciudat verbul „a avea”: EU AM, tu nu ai, el nu are, noi nu avem, voi nu aveţi, ei nu au.