Dialoguri în zona crepusculară (IV)

– Ce fraieră eşti, fată ! În locul tău aş face fără să-i spun un credit de nevoi personale fără ipotecă pentru banii care vă mai lipsesc, aş veni cu ei acasă şi i-aş zice: Uite, acum avem toţi banii, cumpărăm sau nu apartament ? Eu cred ca nu ar mai avea de ales*.

***

– Tu lasă planurile de cumpărat maşină ! Ia-ţi casă, să ai unde sta, şi după aia o să-ţi iei poate şi maşină.

***

– Colega mea a trebuit să facă repede credit: soţul urma să apară în biroul de credite şi nu mai puteau să ia după aia, i-ar fi luat în calcul numai salariul ei. Acum stau la casa lor, e fain. Da, el a rămas între timp fără serviciu, dar bine măcar că au apucat să cumpere, nu ? Cum mai luau ei acum credit ?

 ***

– Noi vrem să ne facem casă. Pentru apartament am făcut credit în 2007 şi l-am putea vinde acum ca să plătim o parte din costurile casei, dar am băgat mulţi bani în el şi nu mai luăm pe el cât am dat**. Aşa că îl păstrăm pentru copii şi facem alt credit pentru casă.

minimalistic-stupidity_00251091

____________________________

[*] există destui care cred că singurul motiv pentru care o familie nu îşi cumpără o locuinţă e lipsa banilor (economisiţi sau împrumutaţi). Cum adică nu ai bani ? Doar nu trăieşti în pădure, nu găseşti o bancă pe aproape ?!

[**] e foarte interesant cum fazanii victimele bulei imobiliare nu îşi fac niciodată mea culpa: nu vei auzi aproape niciodată din gura lor expresii de genul „mi-am luat o ţeapă cât casa” sau „am cumpărat în timpul bulei imobiliare”. Cel mult vor ciripi un „ştiu că preţurile au mai scăzut”. La fel cum la ştirile de la ora 7 se vorbeşte de „criza imobiliară începută în 2008”, nicidecum de spargerea bulei imobiliare. Să înţeleagă tot poporul că în 2008 s-a întâmplat ceva rău, nu ceva bun. Iar Prima Casă e iarăşi bună, nu rea, doar a zis la ştiri că e pentru ajutat tinerii.

Popeştii contra Ioneştii – despărţirea

Nişte neserioşi, dragă ! De la început. Le spusesem că va dura 2-3 săptămâni maxim până ne mutăm şi eliberăm apartamentul. A durat aproape 4, ce mare brânză, trebuiau sa fie şi ei înţelegători, nu ? De plătit au plătit la timp şi chiria, şi cheltuielile, n-am ce zice, dar de reparat ceva, nici vorbă: a adus la un moment dat bărbatu-meu piesele pentru masa din bucătărie, da’ ce, s-au sinchisit să repare ei ? Şi când a fost să facă revizia apometrelor, au tot lungit-o vreo lună şi ceva: că s-ar duce ei dar nu cunosc instalator care să le scoată, că laie, că bălaie, până la urmă tot noi am rugat pe vecinul instalator să monteze altele noi, că şi-aşa erau vechi.

Şi cam sălbatici, pe cuvânt ! Le-am zis de nu ştiu câte ori să vină pe la noi, să mai stăm de vorbă, să ne mai cunoaştem, că doar nu era aşa de mare diferenţa de vârstă. Dar parcă vorbeam la pereţi: dădeau din cap că da, dar nici nu ne anunţau când aveau timp liber într-un weekend.

La plecare ? Să te ţii: pe pervazul exterior de la dormitor am găsit numai boabe de grâu şi urme de găinaţ: cică hrăneau turturelele, că veneau în fiecare zi şi nu fugeau dacă deschideai geamul să le pui de mâncare. La bucătărie nu ştiu cu ce au curăţat aragazul, dar capacele arzătoarelor erau cam gri iar cuptorul a rămas plin de făină. A, şi le-am zis să plătească şi facturile ce aveau să vină în ultimele lor zile, dar au făcut pe proştii, ne-au tot arătat o listă cu calcule şi au zis că acoperă banii rămaşi din chirie. În rest, era destul de curat, că i-am avertizat să nu lase mizerie.

*****

Nişte nesimţiţi ! Din prima zi. Când am văzut prima oară apartamentul, nu mai ştiau cum să ne îmbuneze: au promis că vor vărui (culmea: nu era neapărat nevoie, doar pe hol), că vor repara masa din bucătărie, că poate vor schimba tâmplăria de la balcon anul viitor. Ne-au zis că vor elibera apartamentul în 2, maxim 3 săptămâni, şi când colo a trecut aproape o lună. Şi dacă nu îi sunam de câteva ori în ultimele zile, cred că mai aşteptau până să ne dea cheia. Când colo, să vezi surpriză: varul – lipsă, reparat masa din bucătărie – lipsă, curăţenie necesară – lipsă, deşi cucoana ne tot spusese în ultimele zile că se ocupă de asta. Dulapurile din bucătărie erau la pachet cu un jeg subtil, de cameră în care se fumase multă vreme, aragazul nu mai fusese curăţat de mult, aspiratorul – dacă îl aveau – nu părea sa fi fost folosit cu lunile, frigiderul a mirosit vreo 2 săptămâni deşi am încercat multe metode de a-l curăţa. Dacă ar fi plecat chiriaşi, măcar aveau pe cine da vina, dar plecau chiar ei, proprietarii. Ce era să mai zici, cu bagajul deja făcut ? Ne-am mutat şi am început să căutăm chirie de-a doua zi.

Ne-am mai trezit şi cu haine lăsate prin dulapuri, cireaşa de pe tort fiind sertarul cu chiloţii lu’ madam, pe care i-am înapoiat după câteva zile, când a venit să ne întrebe cum ne simţim şi dacă nu am găsit ceva haine uitate. El a promis că repară totuşi masa cu prima ocazie, scuzându-se că nu a mai avut timp. La vreo luna chiar a venit cu piesele, promițând că va reveni şi pentru reparaţia propriu zisă. De venit nu a mai venit, poate şi pentru că le-a plăcut improvizaţia făcută de noi, atât de subtilă că nici nu-ţi dădeai seama de ea (masa putea fi folosită acum fără probleme, deşi nu ştiu cum mâncaseră ei pe o masă strâmbă). Dar de reparat nici nu am reparat-o, doar nu eram nebun: se angajase să o facă, să fie sănătos. Stricăciunile făcute de noi le-am reparat, normal, dar nu era cazul aici. Am cumpărat chiar şi mânerul lipsă pentru dulapul de pe hol, dar l-am luat înapoi la plecare, de-al dracu’. Cu siguranţă îl văzuseră montat când mai veneau după chirie, dar nu au avut curaj să întrebe nimic când l-au văzut lipsind la plecarea noastră.

Când le-am spus că trebuie făcută revizia apometrelor, i-am anunţat că mă duc bucuros cu ele la metrolog, dar că nu cunosc nici un instalator care să le demonteze. A durat peste 2 luni până s-au mobilizat: când ne întâlneam, îmi tot spuneau să-i sun ca să le reamintesc. Păi ceapa mă-sii de treabă, eşti amnezic sau cretin ? Într-un final au găsit instalatorul: era vecinul de etaj, eu mă gândisem că aduc unul din America și omul are probleme cu viza.

La plecare aş fi vrut să lăsam, drept răsplată, acelaşi jeg pe care îl găsisem, dar de unde să-l mai iei ? Praful fusese deja aspirat, dulapurile le ştersesem oricum, frigiderul nu mai mirosea, aragazul era şi el curat. Tot ce-am putut lăsa mai murdar a fost cuptorul – de-al dracu’ – fiindcă îl folosisem intens. Şi când colo, madam era nemulţumită că arzătoarele aragazului fuseseră curăţate cu cine-ştie-ce-soluţie care le înnegrise. Normal că nu ştia cu ce fusese curăţat, era soluţia lăsată de ea printr-un dulap, dar nu cred ca o folosise prea mult şi nici nu avea de gând să o folosească, din moment ce nu o luase cu ea. Am crezut că îi dau cu ceva în cap când, cu o săptămână înainte de plecare, a avut tupeul să ne roage să lăsăm curat, să nu rămână, citez, „noroi prin casă”. Asta după ce la fiecare vizită îşi găsise apartamentul mai curat decât atunci când era locuit de ei.

Şi auzi tupeu, cică să plătim noi ultimele facturi, pentru că după ce va veni întreţinerea şi celelalte şi vom putea face bilanţul, ne vor returna banii plătiţi în plus (se temeau probabil că am consumat ca nebunii ultima lună). Păi stai aşa, nenicule: ţi-am lăsat jumătate de chirie care acoperă lista cu facturi ce nu au fost plătite plus estimarea facturilor viitoare, ce garanţie am eu că îmi returnezi apoi banii dacă plătesc în plus ? Popeştilor, v-aţi pierdut şi minţile odată cu chiloţii ?!