Manipulări de primăvară

Mare agitație în legătură cu legea dării în plată. Dacă aș fi patron de televiziune, aș angaja niște bocitoare profesioniste și le-aș ține in platoul tuturor emisiunilor de profil economic și imobiliar: Ce-or să se facă, maică, tinerii, dacă bancile cresc avansul minim pentru creditele imobiliare ? Păi ce făceau când nu aveau deloc astfel de credite: în principiu, vor cumpăra locuințe la prețuri mai mici decât acum. Plus manipulări fine de tot, de la maeștri precum „blondul de la Drept” (da, Moise Guran nu are studii economice) (citat aproximativ): Nici nu visam, atunci când am făcut creditul, că voi prinde o dobândă atât de mică cât e acum. (traducere: e numai bun momentul să faceți un credit, oameni buni, dacă mai prindeți !).

Am mai dezbătut problema, dar repetiția e mama învățăturii. Ce determină prețul maxim și cel minim al locuințelor ? Pe scurt: prețurile tind să crească dacă băncile permit un grad mare de îndatorare și scad dacă băncile solicită un avans mare.

Prețul maxim e dat de venituri și gradul de îndatorare acceptat de bănci în momentul acordării unui credit imobiliar. Cum veniturile nu le poți crește din pix, rămâne doar gradul maxim de îndatorare. Să presupunem că de mâine apartamentele ar ajunge să coste 1.000.000€. Dacă ai împrumuta banii ăștia, rata ar ajunge pe la vreo 5000€, mult mai mult decât salariul mediu în România. Dar dacă ar costa 100.000€ ? Rată de vreo 500€. Problema e ca nu poți da tot venitul băncii, pentru că „instituția” e obligată să impună un grad maxim de îndatorare. Să zicem 30%. Deci dacă venitul familiei medii din Romania e de, să zicem, 850€, rata nu poate depăși 255€ (prin urmare, împrumutul, deci valoarea locuinței, ar fi în jurul sumei de 50.000€). Dacă însă gradul de îndatorare este crescut (să zicem 65%), rata poate crește la 550€, adică românul mediu ajunge să poată cumpăra o locuință de peste 100.000€ (mai țineți minte anul de aur 2008, da ?)

preturi vs avans & indatorare

Și ajungem la ce ne doare de fapt: prețul minim. Dacă presupunem că românul de rând nu poate economisi mai mult de 5.000-10.000€ pentru avansul creditului, prețul minim e dat de procentul avansului: 5% avans ? Înseamnă că poți împrumuta de 20 de ori mai mult decât avansul economisit(100.000-200.000€). Dar prețurile nu pot crește atât de mult dacă veniturile sau gradul de îndatorare nu sunt suficient de mari încât să permită acest lucru. 30% avans ? În acest caz, cei 5-10 mii înseamnă aproape o treime din valoarea locuinței (împrumutului), adică 15-30 mii de euro.

Dar Florine, proprietarii nu își vor scădea pretențiile doar pentru că avansul minim va crește; ce le pasă lor de creditul pe care îl fac eu ? Nu le pasă, știu, dar când telefoanele nu mai sună așa de des, se adaptează.

Anunțuri

Dialoguri în zona crepusculară (V)

– Nemţii nu o duc chiar aşa de bine. Uită-te la maşinile pe care le cumpără.

– Păi nu cumva or fi ei mai chibzuiţi şi cumpără maşini mai ieftine decât îşi permit ?

– Mda, dar oricum, cei mai mulţi nu duc o viaţă uşoară. În plus, majoritatea stau toată viaţa în chirie, iach !

– Şi ce e aşa de ciudat în asta ? Oricum, destui de mulţi cumpără la pensie ceva, din banii pe care i-au economisit până atunci.

– Şi ce rost mai are să cumperi la bătrâneţe ? În plus, poate vrei sa schimbi şi tu ceva prin casă: în chirie cum faci asta ?

– Dar tu ştii că în Germania apartamentele se închiriază nemobilate, deci le amenajezi cum vrei tu, nu ?

– A, da ?

***

– Nu suntem căsătoriţi, dar ne uneşte rata la apartament, e pe numele amândurora. Şi sincer, contractul ăsta e mai puternic decât certificatul de căsătorie !

***

– Pentru ce să pun bani deoparte ? Băi, eu dacă vreau să-mi cumpăr ceva, îmi cumpăr ! Şi dacă nu îmi permit, înseamnă că trebuie să-mi schimb jobul. Excepţie fac maşina şi casa, acolo nu ai cum să te descurci fără rate.

***prostie-mardale

– Şi vrei să faci rată pentru apartament?

– Da, dar pe maxim 20 de ani.

– Păi tot un drac, de ce nu faci o treabă ca lumea ? Mai pui 15.000€ şi faci rată pentru o casă pe 30 de ani. Plăteşti până la pensie, adică toată viaţă, dar măcar ştii o treabă !

***

– Uite, vezi mucegaiul de pe peretele pe care e montata centrala termica ? Acum nu se vede, ca am dat cu spray şi a dispărut. Momentan. Dar mai este în spatele mobilei şi acolo nu pot ajunge. Evident, când am închiriat apartamentul proprietarul a tăcut chitic, nu a spus nimic de asta.

– Păi şi ţie ce-ţi pasă, doar nu e apartamentul tău.

***

– Cam lung concediul, am crezut că ţi-ai luat concediu fără plată.

– Mi-aş fi luat, dar din ce bani mâncam ?

– Din economii ?!

– Care economii ?

– Nu ai nimic pus deoparte ?

– Nu prea.*

________________

* omul nu are rată pentru locuinţă (a avut pentru maşină), nu plăteşte chirie, nu are copii, are serviciu stabil şi bine plătit de ani buni.

Nu trageţi în bancheri !

banks are evilDe când a crescut cursul francului elveţian, se tot caută vinovaţi: ba e BNR-ul, ba sunt băncile comerciale, ba e ProTV-ul. Şi pentru că bancherii sunt mai mulţi, riscă să devină vinovaţii de serviciu. Dar vă rog:

Nu daţi în bancheri ! Mai ţineţi minte povestea creditelor dumnealor ? Un amănunt ce merită menţionat: creditele în CHF au fost foarte populare printre ei (acum nu mai sunt, dar rata e rată, n-ai ce-i face). De asta vi s-au recomandat, oamenii chiar credeau că e o afacere bună şi o puteau dovedi cu propriile scadenţare, de multe ori tot în CHF. N-am auzit menţionat lucrul acesta pe la TV, fie au considerat că nu e relevant, fie că e tabu să vorbeşti despre creditele funcţionarilor bancari. Şi mai trist e că mulţi dintre ei au primit dobânzi preferenţiale, iar dacă ar fi să părăsească acum băncile, le-ar creşte brusc ratele. Curată sclavie, monşer, mai rău decât în cazul clienţilor !

Şi totuşi, ce au învăţat românii din această experienţă ? Creditele CHF sunt aiurea, euro e ok. Normal. Nu sunt răutăcios, dar am auzit zilele astea discuţii printre colegii de serviciu (nici unul nu a înghiţit găluşca francului) în care foloseau tot soiul de expresii precum”suma pe care trebuie să o dai înapoi băncii”, „suma ratelor”, referindu-se la soldul creditelor (am rostit cuvântul „sold” dar părea să le fie străin şi i-am lăsat în pace). Unul povestea că a semnat ca primarul, pentru că”cine avea chef să citească 27 de pagini ?”. Altul mai tânăr şi neprihănit de credite mă întreba cum e cu dobânzile: dacă împrumuţi 50.000 cu dobânda de 10% ai de dat înapoi 55.000, nu ? Şi nu, nu lucrez la autobază, ci sunt înconjurat de oameni cu facultate, mastere şi chiar doctorate.

Aşadar, dacă treceţi pragul băncilor pentru a cere socoteală celui care v-a sfătuit în trecut să alegeţi francul în locul euro sau al leului şi observaţi o lacrimă la colţul gurii respectivului, să ştiţi că nu e din empatie, ci din grija pentru buzunarul propriu. Puteţi chiar întreba: „nu-i aşa că şi dumneavoastră aveţi credit în franci ?”

Cine ştie, ar putea fi începutul unei frumoase prietenii.

Mici fraude bancare

Marile fraude bancare au mai ieşit la suprafaţă în trecutul apropiat şi probabil vom mai auzi şi de alte cazuri în viitor. Dar nu ştiu cât de repede vom auzi despre micile fraude bancare. Spre deosebire de marile fraude, în care băncile par să fie cele afectate (vorbim de imaginea lor), micile găinării afectează mai degrabă clienţii şi lucrează în favoarea băncilor.

De exemplu, cei mai mulţi clienţi nu vor afla poate niciodată că odată cu creditul contractat i-au fost vândute abuziv şi alte produse bancare: câte o asigurare, câte un card sau un cont ce nu era musai să fie deschis. Condiţionarea nu exista de fapt (deşi funcţionarii bancari ar fi jurat că aşa e) şi dacă ar fi ştiut, cei mai mulţi clienţi ar fi refuzat probabil produsele vândute „la pachet” pentru care plătesc, evident, bani în plus.

La fel cum destui bătrâni ce au venit cu agoniseala de-o viaţă la bancă sunt fără să ştie clienţi ai produselor din categoria „Banca pentru locuinţe”, deşi nu au vârsta la care să îşi dorească asemenea produse şi nici nu au optat pentru aşa ceva. Dar e produs de economisire? E. N-au cerut ei să facă un depozit ? Au.

the_art_of_pickpocketingO întâmplare interesantă petrecută cu puţină vreme în urmă:

Un funcţionar bancar de sex feminin (să-i spunem domnişoara C.) lucrează într-o filială a unei bănci de top din România și pune la cale o mică excrocherie: când unii clienţi se prezintă pentru un credit, li se strecoară şi o cerere pentru un card de cumpărături. Funcţionara schimbă numărul de telefon al clientului cu cel al unui cunoscut şi când respectivul trebuie să fie sunat pentru a fi informat de existenţa respectivul card, altcineva vorbeşte în locul lui la telefon. Cardul nu va fi ridicat niciodată de client dar va fi folosit de C., care are grijă să pună totuşi banii la loc până la expirarea perioadei de graţie.

Totul funcţionează frumos până când unul din clienţi primeşte acasă un desfăşurător. În care sunt incluse tranzacţii plătite cu un card de cumpărături. Pe care nu-l solicitase şi pe care nu-l folosise vreodată. Urmează o vizită la bancă şi se descoperă toată tărășenia. Pusă în faţa dovezilor, C. a trebuie sa recunoască faptele, deci a încearcă să se scuze (cică se droga şi nu răspunde pentru faptele sale). Clientul a fost împăcat şi fapta nu a ajuns în presă.

Domniţa noastră a trebuit să părăsească banca, evident. Nu a fost însă concediată, ci a plecat cu acordul părţilor. A primit chiar şi o recomandare din partea fostului şef şi lucrează acum în cadrul altei bănci, pentru un salariu dublu. Gura lumii slobodă spune că a plătit cu o porţie de pasăre pentru a fi iertată şi că oricum în capitală de cele mai multe ori ăsta e compromisul făcut pentru a putea promova, deci de ce nu ar funcționa şi în provincie ?

Nu e singurul caz care a fost muşamalizat, însă un lucru nu pot înţelege: cum o fi fost convins clientul să nu facă plângere la Poliţie ? Ce naiba i-au oferit ? Şi ce mutră va face omul dacă va da cumva peste domnişoara C. în noua bancă ?

Nu pleca, nu veni !

Am povestit cu alte ocazii cum anunțurile de căutare chirie lipite pe la scările blocurilor sunt dezlipite de multe ori de locatari (poate şi de agenţi, iar cei ce fac reclamă la orice altceva lipesc uneori hârtia lor peste anunţul tău, deşi spaţiu e destul lângă). Am văzut la un moment dat anunţuri similare lipite şi la intrarea scării mele, dar au avut cam aceeaşi soartă. Se ştie doar că cei ce stau în chirie nu-s oameni de nădejde, nu-ți împrumută ţigări dacă rămâi fără, iar unii chiar scriu pe bloguri tot felul de măscări. Deci nu pot condamna. Chiriaşii sunt naşpa şi nu-i vrem. Să facă rată dacă vor să-i considerăm oameni serioşi. Am zis.

Altceva însă nu pot pricepe: cineva a lipit la intrarea scării noastre un autocolant ce face reclamă unei firme de mutări. După 2 zile vecinii mei au şi început să-l dezlipească. Spun „au început” pentru că lipiciul a fost bun şi s-au plictisit să-l tot zgârie.

mutare cu masina

Deci nu vrei chiriaşi în blocul tău. Dar dacă acei chiriaşi ce locuiesc deja aici vor să plece ? Nici să plece nu au voie ? Sau trebuie să care în spate bagajul, drept pedeapsă că au îndrăznit să locuiască aici ? Sau cei ce au vândut şi se mută trebuie să-şi care mobila cu maşina personală, piesă cu piesă, scaun cu scaun ?

Completare: când am spus că de multe ori anunţurile postate la intrarea în bloc sunt dezlipite m-am referit şi la scările care au un panou special creat pentru aşa ceva. Şi nu, nu numai anunţurile imobiliare sunt date jos, ci toate, fără discriminare. Pot înţelege pe cei ce dezlipesc anunţurile lipite pe geamuri, pereţi sau în lift, dar nu pricep de ce aplică aceleaşi măsuri şi în cazul afişierelor.

Banca, un alt fel de magazin

În orice magazin există cel puţin un vânzător şi preferabil cel puţin un cumpărător. Din punct de vedere al vânzătorilor, băncile sunt similare oricărui magazin: clientul intră, întreabă de un produs, i se vinde sau nu produsul respectiv şi i se recomandă şi altele: dacă vii pentru un credit eşti întrebat şi de un card de credit, dacă vii pentru un depozit ţi se vorbeşte şi despre un card de cumpărături, cu 30 de zile perioadă de graţie (nu glumesc, s-a întâmplat !)  În principiu, se cumpără un produs, în cazul creditelor – banii – şi se plăteşte tot cu bani (dobânda creditului, taxe şi comisioane) sau se vinde dreptul de utilizare al banilor proprii, primindu-se în schimb dobânda depozitului. Nimic diferit faţă de un aprozar, atâta doar că aprozarul nu împrumută roşii de la tine, ci doar ți le vinde.bani

Când vine însă vorba de clienţi, lucrurile se schimbă.  Într-un aprozar, clientul cumpără câte kilograme de roşii doreşte. S-ar putea să cumpere şi castraveţi, la sugestia vânzătorului. Însă clientul unei bănci ce intră să cumpere bani (să împrumute bani, ca sa fim exacţi) vine de multe ori cu o mentalitate total diferită: să cumpere cât mai mult şi să găsească modalităţi pentru a convinge vânzătorul să-i vândă cât mai mult. Subliniez: cumpărătorul doreşte să convingă vânzătorul să îi vândă cât mai multe din produsele sale. Ce i-aţi spune unuia care iese cu plasa plină cu roşii din supermarket, bucuros că „i-am făcut, am cumpărat mai mult decât dădeau de fapt” ? Oricât de ciudată ar fi atitudinea, cam asta e în cazul creditelor, de cele mai multe ori.

Încă ceva: s-a împământenit credinţa că preţul locuinţelor trebuie să fie corelat cu suma maximă cu care băncile sunt dispuse să crediteze pe cei ce le trec pragul. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: oferi o servietă plină cu bani unui copil de 6 ani. Poţi să-i spui că va trebui totuşi să-ţi returneze banii când creşte mare, dar nu prea contează asta, poţi să-i faci şi cadou. 3 metri mai încolo postezi o tonetă cu acadele, vată de zahăr şi sucuri. Ce crezi că se va întâmpla ? Ai ghicit, vei vinde cele mai scumpe dulciuri din istoria omenirii, pentru ca puştiul nu are discernământ şi va da toţi banii obţinuţi uşor 1 minut mai devreme. Vreo asemănare cu comportamentul adulţilor ce sunt pe cale să se împrumute pentru o locuinţă ? Neah, nici una. Împrumută-i cu cât mai mult şi vor schimba toţi banii cu locuinţa fără să clipească.

Tătucul nostru, statul

Sistemul de pensii actual a pornit cu cele mai bune intenţii: ştiind că oamenii sunt de obicei slabi manageri ai banului propriu, ei sunt obligaţi (câtă vreme sunt în câmpul muncii) să cotizeze la sistemul de pensii pentru a putea avea parte de bătrâneți liniştite (adică a putea beneficia de pensie). Cotizaţiile de luna asta sunt folosite pentru a plăti pensiile celor ieşiţi din câmpul muncii iar pensiile bătrânilor de mâine vor fi plătite din cotizaţiile celor activi la momentul respectiv. Toată schema piramidală depinde însă de natalitate: dacă ea scade pe perioada unei generaţii, ajungi să nu mai ai cotizanţi iar pensionarii de azi se trezesc că au plătit degeaba contribuţiile în trecut. De asta în principiu cei ce se plâng astăzi „dar am cotizat o viaţă şi acum hoţii ăştia îmi taie din pensie !” au doar pe jumătate dreptate: hoţi sunt, dar vina nu e neapărat a lor.

Sistemul public de asigurări de sănătate e asemănător, însă fundamental diferit: nu e schemă piramidală, ci mai degrabă sistem de întrajutorare. Oamenii nu au nevoie de bani pentru tratamente doar la bătrînețe, ci mult mai devreme. Treaba funcţionează în acest caz pentru că nu toţi asiguraţii se îmbolnăvesc odată, ci pe rând, iar unii poate niciodată sau foarte rar.

Genul ăsta de sisteme funcţionează în principiu binişor, iar pentru cei mai mulţi dintre noi oferă o soluţie viabilă: nu ştiu cât de mulţi ar avea tăria de caracter să economisească lunar până la vârsta pensionării în loc să cotizeze la sistemul de pensii de stat sau să strângă bani pentru medicamente şi tratamente în locul cotizării la sistemul public de sănătate (mai ales că de cele mai multe ori internările sau intervenţiile chirurgicale costă al naibii de mult).

Statul român aplică însă acest mecanism şi în cazul altor domenii, în care lucrurile ar putea merge foarte bine de la sine. De exemplu cel al imobiliarelor.

marionetele statului

La 4 ani de la începerea programului şi după vreo 4 veşti false legate de iminentul său final („terminarea fondurilor”), Prima Casă pare să se fi înfipt adânc în conştiinţa românilor. Aproape nimeni nu mai vorbeşte astăzi de aberaţiile pe care le-a provocat programul sau despre neajunsurile sale. Se ştie doar că orice minciună spusă la infinit devine într-un final adevăr în mintea celor ce o ascultă. Prima Casă pare să fi devenit normalitate pentru toţi cei vizaţi, de la vlădică până la opincă1. Încă o dată, limitarea opţiunilor pare să-i facă fericiţi: de ce să te chinui să gândeşti singur când poate gândi altcineva în locul tău ?

După ce reprezentanţii statului au hotărât că a lăsa piaţa imobiliară de capul ei nu e prea sănătos şi că oamenii nu pot decide singuri ce e mai bine pentru ei, faptul că majoritatea celor vizaţi par să fie de acord e doar un semn că premisa de la care s-a pornit nu a fost greşită. Şi-atunci te întrebi: cum să te mai plângi de Prima Casă ? Păi piaţa imobiliară din România nu ar exista fără acest program, spun unii. Facem pariu ?

__________________________

1În timp ce citiţi aceste rânduri, o funcţionară bancară tremură de frica rămânerii fără serviciu. Nu, nu pierderea locului de muncă o sperie, ci faptul că acest lucru ar însemna că analiza dosarului ei pentru creditul Prima Casă, care acum e în lucru, ar fi sistată. Pierderea serviciului nu ar fi neapărat o problemă, dar viaţă ei fără Prima Casă – da. Nu, nu este o glumă: ei trăiesc printre noi. Şi au drept de vot.