Nu trageţi în bancheri !

banks are evilDe când a crescut cursul francului elveţian, se tot caută vinovaţi: ba e BNR-ul, ba sunt băncile comerciale, ba e ProTV-ul. Şi pentru că bancherii sunt mai mulţi, riscă să devină vinovaţii de serviciu. Dar vă rog:

Nu daţi în bancheri ! Mai ţineţi minte povestea creditelor dumnealor ? Un amănunt ce merită menţionat: creditele în CHF au fost foarte populare printre ei (acum nu mai sunt, dar rata e rată, n-ai ce-i face). De asta vi s-au recomandat, oamenii chiar credeau că e o afacere bună şi o puteau dovedi cu propriile scadenţare, de multe ori tot în CHF. N-am auzit menţionat lucrul acesta pe la TV, fie au considerat că nu e relevant, fie că e tabu să vorbeşti despre creditele funcţionarilor bancari. Şi mai trist e că mulţi dintre ei au primit dobânzi preferenţiale, iar dacă ar fi să părăsească acum băncile, le-ar creşte brusc ratele. Curată sclavie, monşer, mai rău decât în cazul clienţilor !

Şi totuşi, ce au învăţat românii din această experienţă ? Creditele CHF sunt aiurea, euro e ok. Normal. Nu sunt răutăcios, dar am auzit zilele astea discuţii printre colegii de serviciu (nici unul nu a înghiţit găluşca francului) în care foloseau tot soiul de expresii precum”suma pe care trebuie să o dai înapoi băncii”, „suma ratelor”, referindu-se la soldul creditelor (am rostit cuvântul „sold” dar părea să le fie străin şi i-am lăsat în pace). Unul povestea că a semnat ca primarul, pentru că”cine avea chef să citească 27 de pagini ?”. Altul mai tânăr şi neprihănit de credite mă întreba cum e cu dobânzile: dacă împrumuţi 50.000 cu dobânda de 10% ai de dat înapoi 55.000, nu ? Şi nu, nu lucrez la autobază, ci sunt înconjurat de oameni cu facultate, mastere şi chiar doctorate.

Aşadar, dacă treceţi pragul băncilor pentru a cere socoteală celui care v-a sfătuit în trecut să alegeţi francul în locul euro sau al leului şi observaţi o lacrimă la colţul gurii respectivului, să ştiţi că nu e din empatie, ci din grija pentru buzunarul propriu. Puteţi chiar întreba: „nu-i aşa că şi dumneavoastră aveţi credit în franci ?”

Cine ştie, ar putea fi începutul unei frumoase prietenii.

Anunțuri

24 de ore

Atât durează, dacă eşti bine organizat, mutarea şi instalarea într-un nou apartament (mă refer la cazul în care locuieşti cu chirie şi nu cari mobilă după tine – cel mult un birou, un scaun, o masă). Dar când o spun în public, observ multe sprâncene ridicate. Ulterior, când gurile se deschid, aflu că respectivii se numără printre cei care nu au prea locuit cu chirie dar au auzit multe basme imobiliare la focul sobei: „trebuie să te muţi în fiecare an dacă stai în chirie”, „nu poţi avea copii dacă locuieşti cu chirie”, „banii daţi pe chirie sunt bani pierduţi” şi câte şi mai câte poveşti nemuritoare spuse de Şeherezade autohtone.

Moving-Pets-Blog1Se face în felul următor: vineri spre seară începi împachetarea. O oră hainele, o oră electronicele, o oră vesela şi accesoriile, o jumătate de oră cărţile, 1-2 ore altele. Desigur, asta presupune să ai deja câteva cutii bune (fie le găseşti pe la supermarketuri, fie ţi le pun la dispoziţie firmele de mutare), 1-2 geamantane şi rucsacuri. După miezul nopţii ai totul strâns şi poţi merge la culcare (cearşafurile şi pijamalele le vei împacheta dimineaţa, din motive evidente).

Sâmbătă dimineaţa te trezeşti, iei un mic dejun rapid şi la 8 ești gata de mutare. Dacă ai maşină, vei face 4-5 transporturi la noul apartament (posibil mai multe, dacă ai maşină mică). Dacă nu ai maşină şi nici prieteni/familie cu maşină disponibilă, poţi apela la firmele de mutări pentru o dubiţă de maxim 7mc, caz în care vei face un singur drum (ultima dată când ne-am mutat a costat 100 de lei închirierea, şi am fost ajutaţi şi la cărat).

Pe la prânz vei avea tot calabalâcul în celălalt apartament şi poţi începe scosul din cutii/geamantane. Sau poţi comanda pentru început o pizza, cu siguranţă eşti un pic obosit şi flămând. În următoarele ore vei spăla podele, vei şterge praful, apoi îţi vei aranja lucrurile. Până seara târziu (cel târziu) ar trebui sa ai toate la locul lor. Eşti oficial în noua locuinţă.

Evident, toată operațiunea presupune un pic de organizare şi disciplină. Ok, un pic mai multă. Poţi să-ţi întinzi mutarea sau împachetarea de-a lungul unei săptâmâni întregi (nu recomand, e deprimant să stai cu cutii în mijlocul casei mai mult de câteva ore). Dar se poate face în 24 de ore. Că vor fi 30 în loc de 24, tot aia e: vineri eşti locatar într-un loc, sâmbătă seara în altul (posibil să dureze mai mult dacă te mulţi dintr-un colţ în altul al Bucureştiului). Şi nu, nu trăiesc prea minimalist (deşi uneori îmi place să cred asta): băiatul care m-a ajutat ultima oară cu mutarea a scăpat printre dinţi, în timp ce se chinuia cu o cutie pe care scria Foarte greu şi fragil: „Da’ multe chestii ați mai strâns !”. Avea dreptate: nici mie nu-mi venea să cred câte cutii aveam în mijlocul sufrageriei micului apartament pe care tocmai îl părăseam.

Cârcotaşii (chiar şi cei ce nu au trecut prin asta dar ştiu oricum despre ce e vorba) au un pic dreptate, insă în altă privinţă: de cele mai multe ori nu-i uşor să părăseşti un apartament. Un sentimental ca mine va regreta multă vreme locuinţa de la geamurile căreia puteam observa 3 sferturi de oraş. Mult mai mult de 24 de ore. Dar astea deja-s alte poveşti.

Pastile

  • jwarren-happypills În oraşul meu a crescut şi luna asta numărul apartamentelor la vânzare (doar cu 1000, după ce luna trecută crescuse cu peste 2000). Se pare că e de unde:

Ne-avand surse de bani, o buna parte dintre familii se aduna si locuiesc impreuna cu generatia anterioara sau chiar cu cea de dinaintea parintilor. Asta contribuie la eliberarea de locuinte, in momentul de fata Romania contabilizand un stoc urias de locuinte ne-ocupate. Dintre acestea, circa jumatate sunt de vanzare, un sfert de inchiriat iar restul sunt tinute in asteptarea unor preturi mai bune. (sursa)

  • Viaţa de agent imobiliar nu e uşoară (dar asta ştiam deja):

Auzi la asta, că nu vrea cu agent imobiliar! Mi-a mai și închis în nas telefonul. Putorile dracu! Nu pot să-mi fumez țigara liniștită că mă sună toate handicapatele obosite să îmi zică că nu vor agenți , că nu dau comisioane. Atunci de ce mai suni, fă? Că doar scrie clar în anunț că suntem firmă, nu persoană fizică. Nici să citiți nu sunteți în stare. Căcat, sună alta. (sursa)

  •  Greu cu creditele:

Ati facut un copil? Si ce, o sa vreti reesalonarea creditului de fiecare data cand mai faceti unul? (sursa)

  • Nici că poţi s-o spui mai bine şi mai concis (e din 2009, nici nu pornise bine Prima Casă):

„Prima casă” nu are cum să fie benefică pentru doritorii de locuinţe. Interesul potenţialilor cumpărători este cel mai bine slujit de scăderea preţurilor. Prin aşa-zise măsuri de „stimulare a cererii”, scăderea preţurilor este împiedicată. Este un non-sens să afirmi, atunci, că îţi pasă de situaţia locativă a populaţiei. (sursa)

  • Un articol vechi, dar care merită recitit:

Tineri, insotiti de parinti in multe cazuri, vin in fiecare dimineata sa vada apartamentele din blocurile nou construite peste drum de casa mea. Ii vad cum calca increzatori, cu o oarecare seriozitate, manati parca de un imbold orb, intra in blocurile noi tragand pe nas aerul cu miresme de constructie proaspata, de tencuiala umeda si zugraveala noua […] Victime ale manipularii atat din partea bancilor, cat si din partea parintilor, tinerii sunt in acest moment parca legati la ochi si par sa nu asculte sfatul nimanui. Asculta doar sloganele bancilor care iti impuie capul ca este mai bine sa platesti o rata decat o chirie. Asculta cretinismul unor parinti care s-au oprit din evolutia mintala odata cu democratizarea si care le spun ca si pentru ei a fost greu, dar au reusit, prin seriozitate si daruire. (sursa)

Ce se întâmplă, doctore ?

Pe la începutul anului 2013 am început să fac un soi de statistică imobiliară a oraşului meu, pentru uz personal. Ceva similar cu ce face Renderman, numai ca eu nu mă pricep la programare şi prin urmare nu am un script care sa-mi facă citirea automată. Aşa că am ales un site oarecare şi pierd 15 minute/lună filtrând manual anunţurile de vânzare pe intervale mici de preţ şi număr de camere, introduc cifrele în Excel și acesta îmi calculează, pe baza formulelor definite de mine, un soi de medie ponderată a preţurilor (metoda e empirică, ca să fiu blând, dar lucrăm cu ce avem dacă nu ne-a plăcut cartea).

Ce-am observat ? Aparent, în ultimul an şi jumătate numărul apartamentelor scoase la vânzare în urbea mea a crescut cu peste 100% (de la peste 7000 de apartamente în ianuarie 2013 la aproape 17000 în iunie 2014). Ofertă în creştere, carevasăzică. Dar preţurile ? Doar apartamentele cu o cameră se vor vândute mai scump, preţul celorlalte micşorându-se cu atât mai mult cu cât camerele sunt mai multe (probabil pentru că apartamentele mai mari se vând mai greu când banii clienţilor sunt puţini, prin urmare sunt supuse ieftinirilor).

http://fromdax.deviantart.com/art/Curiosity-282672207Rezultatele par să contrazică alte ştiri, care vorbesc de scăderi ale preţurilor cu aproximativ 10 procente în 2013. Scăderi ar fi, e adevărat, dar parcă nu chiar aşa de mari (statistica mea arată abia în cazul apartamentelor de 4 camere o scădere de 7% şi vreo 3 procente pentru apartamentele de 2 sau 3 camere). Dar nu e clar dacă respectivul articol se referă la preţurile tranzacţionate sau la preţurile cerute. În plus, nici metoda mea de calcul nu e precisă (eroarea e destul de mare) şi ia în calcul preţul cerut, nu cel final.

Curiozitatea mea e alta: ce o fi în capul vânzătorilor ? Dublarea numărului de anunţuri de vânzare a apartamentelor în ultimele 12 luni poate însemna 2 lucruri: fie agenţii imobiliari multiplică din greu anunţurile publicate de proprietari (deşi cred că o făcea destul şi până acum), fie vânzătorilor li s-au lungit urechile de la atâta aşteptat şi s-au hotărât să scoată totuşi la vânzare apartamentele puse la păstrare „până îşi revin preţurile”. Până la urmă, zvonurile despre stoparea sau transformarea Primei Case în Noua Casă nu au mai apărut de mult. Să fi început cumva foamea ?

Dialoguri în zona crepusculară (IV)

– Ce fraieră eşti, fată ! În locul tău aş face fără să-i spun un credit de nevoi personale fără ipotecă pentru banii care vă mai lipsesc, aş veni cu ei acasă şi i-aş zice: Uite, acum avem toţi banii, cumpărăm sau nu apartament ? Eu cred ca nu ar mai avea de ales*.

***

– Tu lasă planurile de cumpărat maşină ! Ia-ţi casă, să ai unde sta, şi după aia o să-ţi iei poate şi maşină.

***

– Colega mea a trebuit să facă repede credit: soţul urma să apară în biroul de credite şi nu mai puteau să ia după aia, i-ar fi luat în calcul numai salariul ei. Acum stau la casa lor, e fain. Da, el a rămas între timp fără serviciu, dar bine măcar că au apucat să cumpere, nu ? Cum mai luau ei acum credit ?

 ***

– Noi vrem să ne facem casă. Pentru apartament am făcut credit în 2007 şi l-am putea vinde acum ca să plătim o parte din costurile casei, dar am băgat mulţi bani în el şi nu mai luăm pe el cât am dat**. Aşa că îl păstrăm pentru copii şi facem alt credit pentru casă.

minimalistic-stupidity_00251091

____________________________

[*] există destui care cred că singurul motiv pentru care o familie nu îşi cumpără o locuinţă e lipsa banilor (economisiţi sau împrumutaţi). Cum adică nu ai bani ? Doar nu trăieşti în pădure, nu găseşti o bancă pe aproape ?!

[**] e foarte interesant cum fazanii victimele bulei imobiliare nu îşi fac niciodată mea culpa: nu vei auzi aproape niciodată din gura lor expresii de genul „mi-am luat o ţeapă cât casa” sau „am cumpărat în timpul bulei imobiliare”. Cel mult vor ciripi un „ştiu că preţurile au mai scăzut”. La fel cum la ştirile de la ora 7 se vorbeşte de „criza imobiliară începută în 2008”, nicidecum de spargerea bulei imobiliare. Să înţeleagă tot poporul că în 2008 s-a întâmplat ceva rău, nu ceva bun. Iar Prima Casă e iarăşi bună, nu rea, doar a zis la ştiri că e pentru ajutat tinerii.

Popeştii contra Ioneştii – despărţirea

Nişte neserioşi, dragă ! De la început. Le spusesem că va dura 2-3 săptămâni maxim până ne mutăm şi eliberăm apartamentul. A durat aproape 4, ce mare brânză, trebuiau sa fie şi ei înţelegători, nu ? De plătit au plătit la timp şi chiria, şi cheltuielile, n-am ce zice, dar de reparat ceva, nici vorbă: a adus la un moment dat bărbatu-meu piesele pentru masa din bucătărie, da’ ce, s-au sinchisit să repare ei ? Şi când a fost să facă revizia apometrelor, au tot lungit-o vreo lună şi ceva: că s-ar duce ei dar nu cunosc instalator care să le scoată, că laie, că bălaie, până la urmă tot noi am rugat pe vecinul instalator să monteze altele noi, că şi-aşa erau vechi.

Şi cam sălbatici, pe cuvânt ! Le-am zis de nu ştiu câte ori să vină pe la noi, să mai stăm de vorbă, să ne mai cunoaştem, că doar nu era aşa de mare diferenţa de vârstă. Dar parcă vorbeam la pereţi: dădeau din cap că da, dar nici nu ne anunţau când aveau timp liber într-un weekend.

La plecare ? Să te ţii: pe pervazul exterior de la dormitor am găsit numai boabe de grâu şi urme de găinaţ: cică hrăneau turturelele, că veneau în fiecare zi şi nu fugeau dacă deschideai geamul să le pui de mâncare. La bucătărie nu ştiu cu ce au curăţat aragazul, dar capacele arzătoarelor erau cam gri iar cuptorul a rămas plin de făină. A, şi le-am zis să plătească şi facturile ce aveau să vină în ultimele lor zile, dar au făcut pe proştii, ne-au tot arătat o listă cu calcule şi au zis că acoperă banii rămaşi din chirie. În rest, era destul de curat, că i-am avertizat să nu lase mizerie.

*****

Nişte nesimţiţi ! Din prima zi. Când am văzut prima oară apartamentul, nu mai ştiau cum să ne îmbuneze: au promis că vor vărui (culmea: nu era neapărat nevoie, doar pe hol), că vor repara masa din bucătărie, că poate vor schimba tâmplăria de la balcon anul viitor. Ne-au zis că vor elibera apartamentul în 2, maxim 3 săptămâni, şi când colo a trecut aproape o lună. Şi dacă nu îi sunam de câteva ori în ultimele zile, cred că mai aşteptau până să ne dea cheia. Când colo, să vezi surpriză: varul – lipsă, reparat masa din bucătărie – lipsă, curăţenie necesară – lipsă, deşi cucoana ne tot spusese în ultimele zile că se ocupă de asta. Dulapurile din bucătărie erau la pachet cu un jeg subtil, de cameră în care se fumase multă vreme, aragazul nu mai fusese curăţat de mult, aspiratorul – dacă îl aveau – nu părea sa fi fost folosit cu lunile, frigiderul a mirosit vreo 2 săptămâni deşi am încercat multe metode de a-l curăţa. Dacă ar fi plecat chiriaşi, măcar aveau pe cine da vina, dar plecau chiar ei, proprietarii. Ce era să mai zici, cu bagajul deja făcut ? Ne-am mutat şi am început să căutăm chirie de-a doua zi.

Ne-am mai trezit şi cu haine lăsate prin dulapuri, cireaşa de pe tort fiind sertarul cu chiloţii lu’ madam, pe care i-am înapoiat după câteva zile, când a venit să ne întrebe cum ne simţim şi dacă nu am găsit ceva haine uitate. El a promis că repară totuşi masa cu prima ocazie, scuzându-se că nu a mai avut timp. La vreo luna chiar a venit cu piesele, promițând că va reveni şi pentru reparaţia propriu zisă. De venit nu a mai venit, poate şi pentru că le-a plăcut improvizaţia făcută de noi, atât de subtilă că nici nu-ţi dădeai seama de ea (masa putea fi folosită acum fără probleme, deşi nu ştiu cum mâncaseră ei pe o masă strâmbă). Dar de reparat nici nu am reparat-o, doar nu eram nebun: se angajase să o facă, să fie sănătos. Stricăciunile făcute de noi le-am reparat, normal, dar nu era cazul aici. Am cumpărat chiar şi mânerul lipsă pentru dulapul de pe hol, dar l-am luat înapoi la plecare, de-al dracu’. Cu siguranţă îl văzuseră montat când mai veneau după chirie, dar nu au avut curaj să întrebe nimic când l-au văzut lipsind la plecarea noastră.

Când le-am spus că trebuie făcută revizia apometrelor, i-am anunţat că mă duc bucuros cu ele la metrolog, dar că nu cunosc nici un instalator care să le demonteze. A durat peste 2 luni până s-au mobilizat: când ne întâlneam, îmi tot spuneau să-i sun ca să le reamintesc. Păi ceapa mă-sii de treabă, eşti amnezic sau cretin ? Într-un final au găsit instalatorul: era vecinul de etaj, eu mă gândisem că aduc unul din America și omul are probleme cu viza.

La plecare aş fi vrut să lăsam, drept răsplată, acelaşi jeg pe care îl găsisem, dar de unde să-l mai iei ? Praful fusese deja aspirat, dulapurile le ştersesem oricum, frigiderul nu mai mirosea, aragazul era şi el curat. Tot ce-am putut lăsa mai murdar a fost cuptorul – de-al dracu’ – fiindcă îl folosisem intens. Şi când colo, madam era nemulţumită că arzătoarele aragazului fuseseră curăţate cu cine-ştie-ce-soluţie care le înnegrise. Normal că nu ştia cu ce fusese curăţat, era soluţia lăsată de ea printr-un dulap, dar nu cred ca o folosise prea mult şi nici nu avea de gând să o folosească, din moment ce nu o luase cu ea. Am crezut că îi dau cu ceva în cap când, cu o săptămână înainte de plecare, a avut tupeul să ne roage să lăsăm curat, să nu rămână, citez, „noroi prin casă”. Asta după ce la fiecare vizită îşi găsise apartamentul mai curat decât atunci când era locuit de ei.

Şi auzi tupeu, cică să plătim noi ultimele facturi, pentru că după ce va veni întreţinerea şi celelalte şi vom putea face bilanţul, ne vor returna banii plătiţi în plus (se temeau probabil că am consumat ca nebunii ultima lună). Păi stai aşa, nenicule: ţi-am lăsat jumătate de chirie care acoperă lista cu facturi ce nu au fost plătite plus estimarea facturilor viitoare, ce garanţie am eu că îmi returnezi apoi banii dacă plătesc în plus ? Popeştilor, v-aţi pierdut şi minţile odată cu chiloţii ?!

Imobiliare 2014 pe înţelesul tuturor

Cine mai are încă bunici în viaţă are de multe ori dificultăţi în a le explica ce s-a întâmplat cu preţul locuinţelor în ultima decadă. Şi mai greu e dacă ai bunici care au trăit o viaţă întreagă la ţară. Dar se poate. O explicaţie foarte simplă sună cam aşa:

Vrei să cumperi o vacă. Ai strâns bani sau te-ai împrumutat prin vecini. Vrei să bei un lapte, să faci o brânză, să mănânci o carne de viţel. Te duci cu banii la iarmaroc şi întrebi de preţuri. Negustorii vor cam mult şi îţi spun că de banii pe care îi ai tu îţi pot oferi doar o oaie. Ce faci ? Te mulţumeşti cu oaia ? Unii se mulţumesc şi bat palma. Alţii se împrumută şi mai tare şi cumpăra până la urmă vaca. Alţii însă se întorc cu banii acasă şi hotărăsc să mai aştepte: mai bine cumpără lapte de la vecini, chiar dacă şi laptele e scump. Când le-or veni mintea la cap negustorilor, or cumpăra şi vacă.

bani

Sociologii s-au prins: există o explicaţie pentru dorinţa arzătoare a românilor de a deţine o locuinţă. Popor preponderent rural până pe la jumătatea secolului trecut, mulţi ţărani tineri au fost atraşi la oraşe prin industrializarea forţată începută de Ceauşescu (numărul orăşenilor s-a dublat în România în perioada 1960-1989).

Problema e că „omul nou” dorit de Ceauşescu nu se putea debarasa chiar aşa uşor de prejudecăţile sau convingerile sale milenare. Cea mai ciudată mi se pare poziţia femeii comuniste în familie: propaganda o înfăţişa cot la cot cu bărbaţii pe drumul construirii socialismului (şi aşa a şi fost, multe femei făcând munci grele prin uzine) în timp ce soţii lor se aşteptau ca ele „să ţină casa” după terminarea programului, aşa cum văzuseră la mamele lor (mame care fuseseră însă casnice). Totuşi cea mai puternică convingere a proaspătului orăşean se referea la casa şi pământul său: ţăranul ştiuse dintotdeauna că fără ele nu putea duce o viaţă bună (pentru cei ce nu cunosc foarte bine viaţa satului, se recomandă măcar bibliografia obligatorie de liceu – un Moromeţii, un Ion etc). Şi genul ăsta de convingere nu se pierde uşor: cei mai mulţi dintre orăşenii de peste 50 de ani de azi reprezintă de fapt prima generaţie strămutată din bătătură la bloc. Când s-au mutat la oraş au locuit iniţial în locuinţe închiriate, până când statul român a început să ofere credite prin C.E.C pentru achiziţia lor. Abia atunci cei mai mulţi dintre ei s-au putut simți cu adevărat împliniţi. Se ştie doar, ce-i al tău e sfânt, ce-i al altuia se poate duce pe apa sâmbetei.

Cine sunt vânzătorii de astăzi ? O mare parte din cei ce s-au mutat la oraş la tinereţe plus copiii acestora. Cine sunt cumpărătorii de astăzi ? Cei mai mulţi, copiii primei generaţii mutate la oraş. Iar educaţia primită de ultimii le-a insuflat exact credinţa asta: fără casa ta e vai de tine. Prin urmare, la bancă în ritm de dans. A venit primăvara, ce naiba !