Pariul imobiliarelor: blat în arbitraj

Prin 2007 sau 2008 habar n-aveam ce se întâmplă cu imobiliarele în România. Priveam doar stupefiat demenţa preţurilor şi mă gândeam că la aşa valori nu voi cumpăra prea curând. Îmi ziceam că de chirie mai poţi scăpa, dar de un credit enorm, legat de gât 30 de ani, ba.

Bunul simţ şi simţul măsurii biruiau cunoştinţele de economie, pe care din păcate nu le aveam atunci (şi poate că nu le am nici acum). Abia pe la sfârşitul lui 2008 (sau începutul lui 2009 ?) aveam să descopăr blogul singurului agent imobiliar (nici măcar nu ştiam pe atunci ocupaţia lui) în faţa căruia mi-aş scoate pălăria (dacă aş purta una).

Cine a sperat prin 2008 că preţurile apartamentelor vor reveni la normal pare la prima vedere să fi judecat greşit: preţurile au picat destul de mult, într-adevăr,  dacă asta doar dacă le exprimi în euro, pentru că în lei scăderea nu este încă dramatică.

Să fi pierdut pariul imobiliarelor ?

Să ne gândim la alt rămăşag: un stelist şi un dinamovist pariază fiecare pe echipa lor favorită. Ceea ce nu ştie însă stelistul e că dinamovistul e văr drept cu arbitrul. După cele 90 de minute şi un penalti oferit gratuit dinamoviştilor, cea de-a doua echipă e declarată câştigătoare. A câştigat însă cu adevărat trişorul nostru pariul ? Va fi valid rezultatul pariului atunci când arbitrul va recunoaşte blatul ?

La fel pare să stea treaba şi cu imobiliarele: în cazul acesta, arbitrul este statul, ce nu reuşeşte să înțeleagă faptul că „piaţă liberă” şi „Prima Casă” se resping precum polii N a doi magneţi.

Dacă în cazul meciului de fotbal blatul e evident pentru stelişti, mă întreb de ce oare în cazul imobiliarelor cumpărătorii încă mai cred în arbitru, ba mai mult, îi mai şi mulţumesc pentru „şansa” de a putea să parieze pe echipa ce le va pierde banii chiar dinainte de fluierul de început.

Reclame

Sclavagismul a murit ! Trăiască banking-ul !

Probabil că atunci când primul negru sclav a îndrăznit să şoptească fraţilor săi că ar trebui să fie cu toţii oameni liberi, ca şi stăpânii lor albi, au sărit toţi îngroziţi să-l liniştească. Nu de alta, dar dacă stăpânul ar fi auzit asemenea erezie, i-ar fi administrat o porţie sănătoasă de libertate pe spate gol, cu ajutorul biciului. Cum cei mai mulţi dintre ei erau născuţi sclavi, e de înţeles frica lor: părinţii se născuseră şi muriseră sub stăpân, bunicii de asemenea, aşa că altă viaţă era de neconceput pentru ei. Iar să fi vorbit cu un negru fugar era o nebunie, respectivul fiind privit ca un proscris, un om ce avea să-şi găsească moartea doar pentru a fi un exemplu pentru cei cărora li s-ar fi năzărit idei similare.

***

Anii ’90. Tinerii din România urmăresc fascinaţi serialul Beverly Hills. O altă lume li se derulează prin faţa ochilor: carduri de credit, familia Walsh ce punea a nu ştiu câta ipotecă pe casă, supermarketuri, lucruri de neatins pentru românii de atunci. Tânăr şi prost, visam şi eu atunci la vremurile când vom avea şi noi asemenea carduri şi ştiu că înghiţisem şi eu gogoaşa cu „în România casele sunt încă ieftine, mult mai ieftine decât în restul lumii, ar trebui să se scumpească”. Ceea ce par să fi uitat însă între timp românii e că americanii din filmele hollywoodiene plăteau rate 30 de ani pentru case, nu pentru apartamente de 50 mp. Da, cele mai multe case din SUA nu sunt din cărămidă, dar nu prea s-au întâlnit cazuri de depresii din cauza asta: aparent, oamenii trăiesc bine-merci în asemenea locuinţe, fără ca lipsa cărămizilor să le provoace ulcere sau pierderi de sarcină.

Şi fiindcă veni vorba de americani, să vedem ce creşteri de preţuri au avut până la izbucnirea crizei:  dacă prin 1996 o casă medie costa în jur de 110.000$, zece ani mai târziu aceeaşi casă se vindea cu 250.000$. Parcă nu e aşa de rău, mai ales că astăzi, 19 iulie 2012, în România, prin Cluj sau Iaşi, poţi găsi case de vânzare la preţuri de 300.000€ (ne putem consola cu gândul că măcar sunt din cărămidă):

sursă grafic: http://www.creditaloan.com

Nici măcar Spania, despre al cărei balon imobiliar super-umflat se tot vorbeşte în ultima vreme, nu a avut creşteri de preţuri atât de spectaculoase precum cele din România: preţurile lor au crescut de 11 ori în 24 de ani, pe când românii au trăit multiplicarea cu 10 a preţurilor în doar 8 ani:

sursă grafic: Wikipedia

***

În 2012, deşi sclavagismul a fost abolit de mai bine de 100 de ani, românii încă mai vor stăpân. Numai că acesta nu mai umblă cu biciul în mână, ci cu dobânda creditelor în vârful pixului purtat la buzunarul cămăşii. Cei neascultători nu mai primesc 10 lovituri de bici, ci 1% în plus la dobânda euribor sau mărirea comisioanelor de administrare. Iar sclavii nu mai sunt prinşi în Africa şi aduşi spre vânzare legaţi de mâini, ci intră singuri în sediile băncilor pentru a-şi semna vânzarea libertăţii în schimbul câtorva tone de cărămizi şi ciment, întrebând neprihăniţi: „Mai sunt fonduri pentru Prima Casă ?”

Desigur, nu sunt românii singurii cu bube în cap. Până la urmă ei nu fac decât ce au văzut că fac şi alţii. Atâta doar că noi o facem de 100 de ori mai prost şi ne vindem pielea de 10 ori mai ieftin, ieşind victorioşi din bănci şi şoptind „Mi-au acceptat actele !”, crezând că am păcălit hoţul versat. Mai târziu vom reveni şi vom spune plini de mândrie „Mi-am renegociat dobânda cu un procent !”, simţindu-ne probabil la fel de bucuroşi precum sclavii cărora li se reducea norma zilnică de bumbac cules.

Iar cei ce se vor astăzi liberi de jugul băncilor sunt priviţi precum sclavii fugari, cu mirare şi neîncredere.  Păi cum adică să trăieşti liber, să munceşti pentru tine, nu pentru stăpân, cum face toată lumea ?

***

Cu ceva timp în urmă citeam comentariul unui individ, replică unui articol despre imobiliare. Citez aproximativ:

„E uimitor cum un microprocesor, încununarea tehnicii, progresului, inovaţiei şi a inventivităţii umane, un dispozitiv ce poate face mai multe calcule într-un minut decât un om într-o viaţă întreagă, costă 100€. O casă însă costă zeci de mii de euro, deşi oamenii construiesc aşa ceva de sute de ani„.

Dar despre cum se poate construi o casă folosind resursele pe care natura ni le oferă din abundenţă, în alt episod…