Plăteşti rata proprietarului ?

Familia Popescu cumpără în 2003 un apartament cu 2 camere. Aveau economisiţi deja o treime din bani, iar restul au împrumutat printr-un credit ipotecar de 20 de ani. Rata lunară: sub 75$. Măricică pentru vremurile de atunci, când salariul minim pe economie era vreo 65$.

În 2012 rata devine un mizilic. Sătui de viaţa la bloc şi cu un copil născut între timp, Popeştii se hotărăsc să se mute la casă. Încearcă să vândă apartamentul, dar preţul cerut e prea mare, iar clienţi – ioc. Dau din coate şi „se descurcă” până la urmă, obţinând un credit Prima Casă pentru a putea cumpăra casa dorită (credit prima casa pentru a doua casă, carevasăzică). Cam departe de oraş, de aici şi preţul mai mic, dar casa nu-i apartament, are şi curte, toate bune şi frumoase.

Prin urmare Popeştii au acum o nouă rată, vreme de 30 de ani. Mai au şi pe cea pentru apartament – vreo 10 ani – dar măcar e mică, abia se simte. Cum nu au altă soluţie, decid să închirieze apartamentul, pentru a putea plăti rata casei. Găsesc chiriaşi destul de rapid, iar suma neg0ciată e cu doar 10€ mai mică decât rata. Cum s-ar zice, casa se plăteşte (aproape) singură. „Ne vedem peste 30 de ani !”, ar putea spune ei.

Ai dracu’ Popeştii !

Intră în scenă familia Ionescu, proaspeţii chiriaşi. Mai tineri decât Popeştii, care se gândesc că au tras lozul câştigător: pentru doar 10€ în plus pe lună, au schimbat micul apartament pe casa de 3 ori mai mare. Mare casa, dar şi mai mari fraieri Ioneştii ăştia, cum plătesc ei casa, deşi stau în apartament ! Dacă ar avea un pic de minte, ar face şi ei rată, că banii pe chirie nu se mai întorc. Deh, tineri neştiutori, dacă n-a avut cine să-i înveţe !

Ceea ce nu ştie însă familia Popescu e că Ioneştii nu le vor plăti prea mult timp chiria (adică rata pentru casă). În orice caz, nu toți cei 30 de ani, şi deşi Popeştii vor găsi alţi chiriaşi care să plătească în locul lor, s-ar putea să aibă ceva probleme în lunile în care vor căuta noi clienţi. Iar rata la bancă nu aşteaptă. Dar, cel mai important, Ioneştii au fost mai harnici decât ei şi au strâns bani cât să cumpere cu banii jos un apartament identic cu al lor (de-ar şti Popeştii, le-ar zice nebuni de legat). Vor mai cheltui vreun an, doi cu chiria şi vor putea cumpăra în schimb unul de 3 camere, cu aceiaşi bani (azi ar trebui să mai împrumute vreo 10-15.000€, plus dobânda, şi nu merită). E ca la şah: sacrifici azi un pion ca să salvezi mâine regina. Adică plăteşti azi un leu chirie ca să cumperi mâine apartamentul cu 2 lei mai puţin.

Şi mai ai dracu’ Ioneştii !

Reclame

Profesioniştii (I)

Cunosc ingineri străluciţi, ce câştigă câteva salarii medii pe economie în fiecare lună. Şi asta fără să îşi bată prea tare capul.

Ştiu medici chirurgi ce umblă zilnic prin minţile pacienţilor, realizând dificile operaţii pe creier. Culmea, pacienţii îşi revin după ce li se închide la loc cutiuţa, semn că respectivii n-au copiat la examenele ce i-au făcut medici.

Văd profesori geniali (puţini), ce îşi cunosc la perfecţie domeniul pe care îl predau elevilor. Uneori, când există interes din partea învăţăceilor, reuşesc să transmită foarte eficient cunoştinţele lor.

România are (încă) destui profesionişti (unii dintre ei – de obicei cei ce lucrează în mediul privat – bine remuneraţi). Foarte mulţi par însă să aibă un mare defect: finanţele. Nu cele publice, ci cele personale. Altfel spus, buba din capul lor este educaţia financiară ce lipseşte cu desăvârşire.

Degeaba ne vom chinui să ne învăţăm copiii matematică, istorie, chimie, biologie, dacă nu îi vom învăţa mai întâi să înțeleagă noţiuni elementare de economie practică: credit, depozit, cont de economii, dobândă (efectivă), inflaţie personală, buget personal şi familial, deficit personal. Toţi banii pe care îi vor putea câştiga nu vor fi decât apă de ploaie dacă nu vor înțelege perversitatea descoperitului de cont (overdraft-ul), a cardului de credit sau de cumpărături, idioţenia din spatele deciziei de a face un credit de nevoi personale pentru a merge în concediu sau ţeapa creditului imobiliar pe perioade mai mari de 20 de ani, în valută şi la dobânzi ce variază în timp.

Să nu uit: ar mai trebui adăugaţi la meseriile de mai sus şi bancherii (sau mai bine spus, funcţionarii bancari). Culmea, nici măcar ei nu excelează la capitolul educaţie financiară. Dar despre gafele micilor bancheri, în episodul următor.

Pariul imobiliarelor: blat în arbitraj

Prin 2007 sau 2008 habar n-aveam ce se întâmplă cu imobiliarele în România. Priveam doar stupefiat demenţa preţurilor şi mă gândeam că la aşa valori nu voi cumpăra prea curând. Îmi ziceam că de chirie mai poţi scăpa, dar de un credit enorm, legat de gât 30 de ani, ba.

Bunul simţ şi simţul măsurii biruiau cunoştinţele de economie, pe care din păcate nu le aveam atunci (şi poate că nu le am nici acum). Abia pe la sfârşitul lui 2008 (sau începutul lui 2009 ?) aveam să descopăr blogul singurului agent imobiliar (nici măcar nu ştiam pe atunci ocupaţia lui) în faţa căruia mi-aş scoate pălăria (dacă aş purta una).

Cine a sperat prin 2008 că preţurile apartamentelor vor reveni la normal pare la prima vedere să fi judecat greşit: preţurile au picat destul de mult, într-adevăr,  dacă asta doar dacă le exprimi în euro, pentru că în lei scăderea nu este încă dramatică.

Să fi pierdut pariul imobiliarelor ?

Să ne gândim la alt rămăşag: un stelist şi un dinamovist pariază fiecare pe echipa lor favorită. Ceea ce nu ştie însă stelistul e că dinamovistul e văr drept cu arbitrul. După cele 90 de minute şi un penalti oferit gratuit dinamoviştilor, cea de-a doua echipă e declarată câştigătoare. A câştigat însă cu adevărat trişorul nostru pariul ? Va fi valid rezultatul pariului atunci când arbitrul va recunoaşte blatul ?

La fel pare să stea treaba şi cu imobiliarele: în cazul acesta, arbitrul este statul, ce nu reuşeşte să înțeleagă faptul că „piaţă liberă” şi „Prima Casă” se resping precum polii N a doi magneţi.

Dacă în cazul meciului de fotbal blatul e evident pentru stelişti, mă întreb de ce oare în cazul imobiliarelor cumpărătorii încă mai cred în arbitru, ba mai mult, îi mai şi mulţumesc pentru „şansa” de a putea să parieze pe echipa ce le va pierde banii chiar dinainte de fluierul de început.

Sclavagismul a murit ! Trăiască banking-ul !

Probabil că atunci când primul negru sclav a îndrăznit să şoptească fraţilor săi că ar trebui să fie cu toţii oameni liberi, ca şi stăpânii lor albi, au sărit toţi îngroziţi să-l liniştească. Nu de alta, dar dacă stăpânul ar fi auzit asemenea erezie, i-ar fi administrat o porţie sănătoasă de libertate pe spate gol, cu ajutorul biciului. Cum cei mai mulţi dintre ei erau născuţi sclavi, e de înţeles frica lor: părinţii se născuseră şi muriseră sub stăpân, bunicii de asemenea, aşa că altă viaţă era de neconceput pentru ei. Iar să fi vorbit cu un negru fugar era o nebunie, respectivul fiind privit ca un proscris, un om ce avea să-şi găsească moartea doar pentru a fi un exemplu pentru cei cărora li s-ar fi năzărit idei similare.

***

Anii ’90. Tinerii din România urmăresc fascinaţi serialul Beverly Hills. O altă lume li se derulează prin faţa ochilor: carduri de credit, familia Walsh ce punea a nu ştiu câta ipotecă pe casă, supermarketuri, lucruri de neatins pentru românii de atunci. Tânăr şi prost, visam şi eu atunci la vremurile când vom avea şi noi asemenea carduri şi ştiu că înghiţisem şi eu gogoaşa cu „în România casele sunt încă ieftine, mult mai ieftine decât în restul lumii, ar trebui să se scumpească”. Ceea ce par să fi uitat însă între timp românii e că americanii din filmele hollywoodiene plăteau rate 30 de ani pentru case, nu pentru apartamente de 50 mp. Da, cele mai multe case din SUA nu sunt din cărămidă, dar nu prea s-au întâlnit cazuri de depresii din cauza asta: aparent, oamenii trăiesc bine-merci în asemenea locuinţe, fără ca lipsa cărămizilor să le provoace ulcere sau pierderi de sarcină.

Şi fiindcă veni vorba de americani, să vedem ce creşteri de preţuri au avut până la izbucnirea crizei:  dacă prin 1996 o casă medie costa în jur de 110.000$, zece ani mai târziu aceeaşi casă se vindea cu 250.000$. Parcă nu e aşa de rău, mai ales că astăzi, 19 iulie 2012, în România, prin Cluj sau Iaşi, poţi găsi case de vânzare la preţuri de 300.000€ (ne putem consola cu gândul că măcar sunt din cărămidă):

sursă grafic: http://www.creditaloan.com

Nici măcar Spania, despre al cărei balon imobiliar super-umflat se tot vorbeşte în ultima vreme, nu a avut creşteri de preţuri atât de spectaculoase precum cele din România: preţurile lor au crescut de 11 ori în 24 de ani, pe când românii au trăit multiplicarea cu 10 a preţurilor în doar 8 ani:

sursă grafic: Wikipedia

***

În 2012, deşi sclavagismul a fost abolit de mai bine de 100 de ani, românii încă mai vor stăpân. Numai că acesta nu mai umblă cu biciul în mână, ci cu dobânda creditelor în vârful pixului purtat la buzunarul cămăşii. Cei neascultători nu mai primesc 10 lovituri de bici, ci 1% în plus la dobânda euribor sau mărirea comisioanelor de administrare. Iar sclavii nu mai sunt prinşi în Africa şi aduşi spre vânzare legaţi de mâini, ci intră singuri în sediile băncilor pentru a-şi semna vânzarea libertăţii în schimbul câtorva tone de cărămizi şi ciment, întrebând neprihăniţi: „Mai sunt fonduri pentru Prima Casă ?”

Desigur, nu sunt românii singurii cu bube în cap. Până la urmă ei nu fac decât ce au văzut că fac şi alţii. Atâta doar că noi o facem de 100 de ori mai prost şi ne vindem pielea de 10 ori mai ieftin, ieşind victorioşi din bănci şi şoptind „Mi-au acceptat actele !”, crezând că am păcălit hoţul versat. Mai târziu vom reveni şi vom spune plini de mândrie „Mi-am renegociat dobânda cu un procent !”, simţindu-ne probabil la fel de bucuroşi precum sclavii cărora li se reducea norma zilnică de bumbac cules.

Iar cei ce se vor astăzi liberi de jugul băncilor sunt priviţi precum sclavii fugari, cu mirare şi neîncredere.  Păi cum adică să trăieşti liber, să munceşti pentru tine, nu pentru stăpân, cum face toată lumea ?

***

Cu ceva timp în urmă citeam comentariul unui individ, replică unui articol despre imobiliare. Citez aproximativ:

„E uimitor cum un microprocesor, încununarea tehnicii, progresului, inovaţiei şi a inventivităţii umane, un dispozitiv ce poate face mai multe calcule într-un minut decât un om într-o viaţă întreagă, costă 100€. O casă însă costă zeci de mii de euro, deşi oamenii construiesc aşa ceva de sute de ani„.

Dar despre cum se poate construi o casă folosind resursele pe care natura ni le oferă din abundenţă, în alt episod…