Profesioniştii (II) – Nu fă ce face popa ! (sau bancherul)

Un mit urban destul de popular afirmă că cizmarul umblă tot timpul cu pantofii dezlipiţi, că un croitor poartă hainele cu buzunarele descusute sau că electricianul nu are niciodată siguranţe de schimb în casă. De multe ori, mitul se confirmă. Dar să vorbim mai bine despre bancheri, care s-au dat în stambă destul de urât în trecutul apropiat, şi despre care ar trebui să spunem – asta ca să continuăm ideea mitului – că nu au nici un ban în portofel sau că sunt risipitori:

Directoare de filială a unei bănci de top, mamă grijulie. Se hotărăşte înainte de venirea crizei să îi facă un cadou fiicei sale adolescente. Un apartament nou-nouţ, într-un oraş de provincie, complet mobilat chiar de dezvoltatorul imobiliar. Preţ? O nimica toată: peste 100.000 €. Împrumută marea majoritate a sumei şi are de plată, vreme de vreo 30 de ani, câte 600 de euro. Lunar. Auch!

Directoare de filială a unei bănci foarte populare, soţie atentă şi iubitoare. Se hotărăşte, înainte de venirea crizei, împreună cu tânărul ei soţ,  să cumpere un apartament, în acelaşi frumos oraş de provincie. Preţ ? Doar vreo 70.000 €. Mai face şi alt credit pentru o maşină. Şi o descoperire de cont (overdraft) pentru mobilă. Şi un card de credit pentru alte cheltuieli. De fapt, întrebată la un moment dat câte produse de creditare foloseşte, se fâstâceşte şi recunoaşte că nici ea nu mai ştie. A, şi un card de cumpărături. Ahh!

Director de filială a unei bănci de top 5, soţ iubitor şi tată atent. Se hotărăşte în 2008 să cumpere un teren pentru viitoarea casă pe care ar vrea să o construiască. Preţ ? Vrea 50.000 de franci elveţieni. Da, moneda aia pe care o recomanda el clienţilor şi care şi-a dublat cursul faţă de minimul său din 2007. Despre construcţia casei nu mai ştim nimic, dar ştim că rata îi cam face bătături în buricele degetelor, când numără leii pe care îi plătește lună de lună. Touche!

Funcţionară a unei bănci de renume. Se hotărăşte, pe la începutul crizei, să cumpere un apartament, împreună cu soţul ei, prin credit, cu franci elveţieni. Nu are nici măcar banii de avans. Între timp rata a crescut şi a făcut deja 3 (trei) refinanţări. Zice că nu ar mai plăti rata, până nu se linişteşte cursul. Ei, o înţelege banca, doar sunt şi ei oameni, nu ? Phiu!

Funcţionară a unei bănci de renume. Salariu mic, contrar prejudecăţii „ăştia din bănci câştigă bine”. Câştigau ei din bonusuri din 2007-2008, când erau cozi la credite, nu acum. Are un credit de vreo 10.000 €, la fel ca şi proaspătul ei soţ. El l-a făcut pentru maşină. Ea nu ştie pentru ce l-a făcut pe al ei. „Să fie acolo nişte bani”, zicea ea. Banii au fost, banii s-au dus. Doar banii trebuie să circule, spunea odată un coleg. Aşteaptă cu nerăbdare să aplice pentru Prima Casă. Ce, dacă mai au încă 2 credite o fi o problemă ?! Şi dacă se termină fondurile la Prima Casă ? Fuck !

Funcţionară a unei bănci serioase. Scâncea către viitorul soţ prin 2008 că vrea credit pentru apartament. Viitorul soţ se opune, îi explică problema preţurilor mult prea mari şi îi oferă alternativa: chiria. În 2012 tânăra îi dă dreptate şi mai aşteaptă încă scăderea preţurilor. Mda..

***

Aproape toţi cei menţionaţi mai sus întreabă cu orice ocazie, ca nişte zombi spălaţi pe creier: „Dar voi de ce nu faceţi credit Prima Casă ?”. Pentru că gândim, de aia. Cazurile au fost culese din 3 agenţii bancare situate în două oraşe diferite. Cazuri identice mai sunt cu duiumul prin toată ţara.  Nu sunt excepţii, ci mai degrabă reguli în branşa lor. Dar de unde să fi ştiut bieţii de venirea crizei ? De unde să ştie preţul corect al unui apartament ? Doar ei au absolvit Literele sau Filosofia, nu Economia. De unde să fi auzit săracii (cu duhul) de fenomenul de balon imobiliar ? Ce poţi cere unui popor îndobitocit de televizor şi CanCan, dacă nici măcar bancherii nu au ştiut (şi încă nu ştiu) pe ce lume trăiesc ?

Reclame

Pariul imobiliarelor: blat în arbitraj

Prin 2007 sau 2008 habar n-aveam ce se întâmplă cu imobiliarele în România. Priveam doar stupefiat demenţa preţurilor şi mă gândeam că la aşa valori nu voi cumpăra prea curând. Îmi ziceam că de chirie mai poţi scăpa, dar de un credit enorm, legat de gât 30 de ani, ba.

Bunul simţ şi simţul măsurii biruiau cunoştinţele de economie, pe care din păcate nu le aveam atunci (şi poate că nu le am nici acum). Abia pe la sfârşitul lui 2008 (sau începutul lui 2009 ?) aveam să descopăr blogul singurului agent imobiliar (nici măcar nu ştiam pe atunci ocupaţia lui) în faţa căruia mi-aş scoate pălăria (dacă aş purta una).

Cine a sperat prin 2008 că preţurile apartamentelor vor reveni la normal pare la prima vedere să fi judecat greşit: preţurile au picat destul de mult, într-adevăr,  dacă asta doar dacă le exprimi în euro, pentru că în lei scăderea nu este încă dramatică.

Să fi pierdut pariul imobiliarelor ?

Să ne gândim la alt rămăşag: un stelist şi un dinamovist pariază fiecare pe echipa lor favorită. Ceea ce nu ştie însă stelistul e că dinamovistul e văr drept cu arbitrul. După cele 90 de minute şi un penalti oferit gratuit dinamoviştilor, cea de-a doua echipă e declarată câştigătoare. A câştigat însă cu adevărat trişorul nostru pariul ? Va fi valid rezultatul pariului atunci când arbitrul va recunoaşte blatul ?

La fel pare să stea treaba şi cu imobiliarele: în cazul acesta, arbitrul este statul, ce nu reuşeşte să înțeleagă faptul că „piaţă liberă” şi „Prima Casă” se resping precum polii N a doi magneţi.

Dacă în cazul meciului de fotbal blatul e evident pentru stelişti, mă întreb de ce oare în cazul imobiliarelor cumpărătorii încă mai cred în arbitru, ba mai mult, îi mai şi mulţumesc pentru „şansa” de a putea să parieze pe echipa ce le va pierde banii chiar dinainte de fluierul de început.