Te fac din vorbe, băiatu’ ? Cumperi o casă ?

Ştiu destui tineri sub 30 de ani ce locuiesc în chirie. I-aş putea convinge pe toţi în mai puţin de 30 de minute să-şi facă o rată pentru un apartament. Cunosc argumentele mult prea bine, le-am auzit de sute de ori.

Ar fi o problemă, totuşi: argumentele respective sunt găunoase. Cei mai mulţi însă nu ar putea discerne şi ar pica în capcană. Mulţi au făcut-o deja, pentru că nu au ştiut să răspundă la cretina şi perversa întrebare „De ce să plăteşti chirie când poţi plăti rată ?” Până la urmă se ştie că achiziţia unei case e mai degrabă emoţională decât raţională, nu ? Iar dacă te joci cu emoţiile, raţiunea nu mai are prea multe de spus. Ce preţuri, ce riscuri: dacă omul vrea casa lui şi ştii cum să-i speculezi emoţiile şi dorinţele, al tău e.

Există unii care ştiu foarte bine cum stă treaba cu emoţiile: dezvoltatorii şi agenţii imobiliari. Ambii încă bat fierul pe „o casă e o investiţie, e poate singurul lucru pe care îl veţi lăsa copiilor”. Aşa e, dar ei mint prin omisiune.

Dezvoltatorii încă se încăpăţânează să vândă scump şi să ne dea sfaturi despre cum să ne cheltuim banii (chiar şi pe cei pe care nu îi avem încă). N-au de ales, trebuie să trăiască şi ei cumva: dacă ar vinde proteze ortopedice, ar încerca probabil să ne convingă că un picior protezat e mai confortabil decât unul adevărat. Şi-apoi, au şi ei copii. Lor ce naiba să le lase? Datorii ? Afaceri în insolvenţă ? Ce-ar fi însă dacă şi-ar începe pledoaria în faţa noastră în felul următor: „Bună ziua, sunt un dezvoltator imobiliar în pragul falimentului (pentru că am construit la un preţ peste posibilităţile românilor) şi aş dori să vă vând o casă.”  Ar suna ca naiba, nu ? Ar suna. Ar fi cinstiţi ? Ar fi.

Să vă dau și eu câteva sfaturi, domnilor dezvoltatori:

1. Construiţi pentru cumpărătorul român, cel pe care îl întâlniţi zi de zi, nu pentru cel din visele umede pe care le aveţi în fiecare noapte. 1000€/mp nu e preţ de România. Nici în vremuri bune, nici în recesiune. Nu ne interesează finisajele folosite. Nici măcar dacă vorbim de o casă. Nici dacă e în oraş.
2. Sfătuiţi oamenii să cumpere când preţurile vor fi normale. Până atunci, înghiţiţi-vă saliva, abţineţi-vă să deschideţi gura şi aşteptaţi. Eu ţin minte din şcoală că un corigent la economie nu oferă meditaţii, ci le cere celor mai studioşi. Aveţi dreptate, o casă e una din cele mai bune moşteniri, dar nu când o cumperi la preţ dublu. Pentru că va veni la pachet cu frustrări ulterioare şi stres cât cuprinde. Degeaba laşi o casă moştenire copiilor dacă ei te vor vedea 30 de ani la rând cum verifici de 3 ori pe zi cursul euro. Moştenirea va avea un gust amar şi va veni înainte de vreme, pentru că stresul şi regretele nu lungesc viaţa, dimpotrivă.
3. Acceptaţi-vă falimentul. O puteţi lua de la zero şi construi din nou la preţuri care să vă aducă clienţi. Asta dacă sunteţi atât de buni pe cât vă credeţi. Să nu păţiţi însă precum cel din bancul cu „Am tăiat de 3 ori scândura asta şi tot scurtă e”.

Cineva îmi povestea că a auzit un tânăr (provincie, necăsătorit, rată pe 30 de ani pentru un apartament nou, cu o cameră, cumpărat în 2007, 35.000€, peste 75.000 de returnat băncii, rată pe 30 de ani din care mai are de plată vreo 25) spunând că nu îi pare rău că a cumpărat: măcar când se va însura vor avea un start în viaţă. Ce inimă ar trebui să ai să îi explici bietului om că zestrea cu care va începe el căsnicia va fi o datorie de peste 50.000€ ? Sau că dacă ar fi stat în chirie tot timpul ăsta ar fi început măcar căsnicia cu zero datorii ?

Altcineva spunea că mai nou, una din primele întrebări ce se pun la întâlnirile amoroase este aceea dacă ai rate. Vorba aia: nu mă interesează trecutul tău, dar dacă viitorul tău e plin datorii, găseşte pe altcineva care să ţi le plătească.