1945: România reintra sub sfera de influenţă a URSS-ului, comunismul devenea noua lege iar membrii Partidul Comunist se auto-proclamau noii stăpâni. Au existat români ce s-au opus, şi, pentru a scăpa de arestări, chinuri sau moarte, s-au retras prin munţi, devenind partizani împotriva regimului, parte a rezistenţei anticomuniste, așteptând o intervenție străină ce nu avea să vină niciodată. În principiu, puteau trăi prin păduri mult şi bine, nu reprezentau o ameninţare directă, dar comuniştii recunoşteau că nu face bine moralului populaţiei să se ştie că sunt unii ce umblă de capul lor, pe deasupra şi înarmaţi, în loc să pună umărul la construirea socialismului. Evident, partizani erau şi cei ce le ofereau mâncare, uneori adăpost, mijloace de comunicare.
Una din cele mai interesante poveşti e cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, ecranizată parţial în filmul Portretul luptătorului la tinereţe (2010). Pelicula, incompletă, e numai bună pentru a stârni curiozitatea despre istoria destul de recentă (în general) şi despre viaţa lui Ogoranu (în particular), cel ce avea să fie căutat de Securitate vreme de 29 de ani. Primele două volume ale Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, scrise de Moşu, cum era numit Ogoranu încă de tânăr, sunt de citit pentru cei ce au fost intrigaţi de film şi/sau vor să afle mai multe despre fenomenul rezistenţei anticomuniste.
Partizanii nu au fost însă eroi nici atunci, şi nu s-ar zice că sunt nici acum. Cel puţin, nu pentru cei mai mulţi dintre români. Drept dovadă, Ogoranu a dus o viaţă cât se poate de discretă după 1990, până în 2006, când s-a stins din viaţă. Din câte ştiu, singura apariţie TV a lui a fost prin intermediul emisiunii Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod. În rest, linişte. Mai ales prin cărţile de istorie. Nu ţin minte să fi citit prea multe prin manuale despre el sau despre camarazii lui când eram elev şi cred că lucrurile nu s-au schimbat prea mult între timp. Noroc cu Youtube, care găzduieşte câteva filmări scurte.
***
2009 – Speriaţi de scăderea accelerată a preţurilor imobiliarelor şi forţaţi de un lobby puternic din partea băncilor comerciale care-şi vedeau garanţiile creditelor devalorizându-se, politicienii români (mare parte foşti comunişti sau crescuţi la sânul foştilor comunişti) coc un program menit să atenueze, dacă nu să stopeze scăderile de preţ ale locuinţelor. Se naşte Prima Casă iar clienţii nu întârzie să apară. Sătui de statul în chirie sau pe la părinţi, tinerii care sunt destul de „norocoşi” să se încadreze intră în horă. Judecând la rece, trebuie să recunoaştem că programul şi-a atins scopul (nedeclarat oficial): menţinerea preţurilor la un nivel (încă) ridicat.
Suspectez victimele Primei Case de un soi de masochism. Rari sunt cei ce nu îţi povestesc ce aiurea e să stai în chirie, unde mobila nu e aproape niciodată pe placul tău, unde nu poţi bate un cui în pereţi sau nu poţi umbla în curu’ gol, aşa cum ai face în casa ta. De ce masochism? Pentru că deşi traiul în chirie e uneori pe bună dreptate plin de peripeţii (proprietari care se hotărăsc din senin să vândă sau uită să înapoieze banii daţi drept garanţie), cei mai mulţi aleg să plătească mai puţin pe chirie decât pe rată, de aici şi confortul redus. Adică pentru chirie nu ar fi dispuşi să scoată din portofel mai mult de, să zicem 200€, dar 250€ pentru o rată nu e o problemă. Şi din păcate, de multe ori cei 50€ fac tocmai diferenţa dintre un apartament de nelocuit şi unul decent. Altfel spus, psihologia chiriaşului e să plătească cât mai puţin pe chirie („banii pe chirie sunt bani pierduţi”), dar să fie mai darnic cu rata pentru apartament („dai un ban, dar îl dai pentru casa ta”). Şi-atunci, cum să-i fie bine în chirie ?
***
N-am adus degeaba aminte de moşu Ogoranu. Mă obsedează gândul că oamenii ce au ales acelaşi drum ca şi el au trăit destule ierni geroase prin păduri, în bordeie ce ofereau minimul de confort, uneori în aer liber (chiar şi iarna). Nu în case sau apartamente, nu la căldură. Şi mă uit la cei ce le-ar putea fi nepoţi, cei ce se plâng că în chirie nu e viaţă de trăit.
Îmi imaginez următoarea scenă: e seară, iar Gigel Chiriaşu tocmai a mâncat, bea o bere şi aşteaptă să înceapă meciul la TV. Proprietarul bate la uşa apartamentului şi îl anunţă că va trebui să se mute într-o săptămână. Nu, nu îl interesează că soţia lui Gigel e însărcinată sau că e iarnă şi ninge de vreo 2 zile. Gigel e distrus. Viaţa lui nu mai are sens şi blestemă ziua în care a hotărât să stea în chirie în loc să facă o rată, ca tot omul responsabil.
Va fi foarte complicat, desigur. Azi, când există maşini ce îţi pot transporta bagajul dintr-un cartier în altul, când nu te urmăreşte nimeni, aşa cum erau urmăriţi bandiţii ce se împotriveau partidului comunist, Gigel va trebui să roage un prieten să îl ajute la cărat şi descărcat. În principiu, într-o zi bagajul va fi mutat. În urmă cu vreo 60 de ani, existau oameni ce îşi întâlneau prietenii cu teama de a fi daţi pe mâna comuniştilor (Ogoranu povesteşte cum cei mai mulţi au fost prinşi nu datorită armatei ce patrula prin munţi în căutarea lor, ci datorită trădărilor). Şi chiar dacă soţia va naşte într-o lună de zile, Gigel îi va putea fi alături şi o va aştepta în noul apartament. În urmă cu 60 de ani, existau români care nu-şi permiteau luxul să fie alături de familie nici măcar când li se stingea un părinte.
În ’40-’50, nevestele plângeau pentru că nu-şi vedeau bărbaţii cu lunile sau chiar cu anii sau pentru că erau bătute deoarece nu voiau să spună pe unde se ascund soţii, fraţii, taţii. Multe nu aveau să-i mai vadă niciodată. În 2012, ele plâng pentru că soţii nu le cumpără apartament, cum au toate colegele de serviciu.
În ’40-’50 existau destui ce-şi făceau Crăciunul prin păduri sau prin închisori. În 2012, tinerii dau fuguţa la bancă, poate-poate i-o prinde Crăciunul „la casa lor”, nu în chirie. Se ştie doar, Moş Crăciun nu aduce cadouri chiriaşilor.
E greu tare, fraţilor, în chirie. Dar ştiţi ce e şi mai greu în România ? Să te uneşti şi să lupţi (halal luptă !) pentru o dorinţă comună: locuinţe la preţuri normale. Fantoma colectivizării forţate din anii 50 pare să mai bântuie încă: nu ne putem organiza defel, ne e mai bine singuri. Pe la începutul lui 2009 îmi închipuiam că le-a venit mintea la cap cumpărătorilor: da, i-am înţeles până în 2008, când tăvălugul preţurilor te lua fără să vrei pe sus. Dar să vezi acelaşi comportament în momente când e clar şi pentru un orb că mingea e în terenul cumpărătorilor e peste puterea mea de înţelegere. Dacă de multe ori nu ne putem alege conducătorii, legile, nivelul taxelor şi impozitelor, preţul locuinţelor e totuşi ceva ce putem decide singuri. De ce nu o facem totuşi ? E la fel de absurd precum în episodul cu Tom şi Jerry, cel în care şoricelul ameninţă cu pistolul motanul ce tremură din toate încheieturile. Când scapă pistolul, Tom îl ridică, i-l dă politicos înapoi şi continuă să tremure, aşteptând tâmp deznodământul.
Pare că nimic nu s-a schimbat: în ’50 comuniştii începeau colectivizarea agricolă forţată şi aveau să pedepsească pe cei ce se împotriveau. Populaţia a încercat să riposteze, dar rezultatele le ştim cu toţii. În 2009, urmaşii aceloraşi lichele se încăpățânează să fure viitorul celor ce îşi încep viaţa de familie, hotărând în locul lor că preţul unui apartament trebuie să fie 60.000€. La vremuri noi, metode noi. Capitalismul le-a rafinat: acum amanetarea viitorului nu se mai face cu parul, ci cu pixul cu care semnezi contractul cu banca. Pentru că nu ştiu de nici un caz în care vreun client al băncii a fost bătut, adus cu forţa sau ameninţat să accepte un credit. Deci ceva s-a schimbat până la urmă: am devenit mai uşor de prostit.
Partizani împotriva Primei Case ? Nici vorbă, poate fani. Doar câţiva nebuni, pe ici-colea, care se împotrivesc puhoiului. Problema e că dacă te cazezi om sănătos la ospiciu, nebun le vei părea tu locatarilor permanenţi.
***
Rog urmaşii celor ce au suferit sau pierit în rezistenţa anticomunistă să-mi ierte comparaţiile. Ştiu prea bine că nu-şi au locul. Dar nu am vrut decât să arăt cât de mici am devenit între timp. Mici în creiere şi îndrăzneală. Şi cât de puţine am învăţat despre cum se luptă pentru o viaţă mai bună. Rezistenţa de atunci era formată mai ales din tineri ce aveau două mari calităţi: ştiau să recunoască hoţii şi ştiau să lupte pentru viitorul lor. Cu siguranţă erau căliţi şi de războiul ce tocmai se terminase. Probabil dacă şi-ar vedea azi nepoţii, i-ar considera nişte nătărăi. Azi, tinerii nu mai sunt în stare să recunoască pungaşii, ba dimpotrivă, le mulţumesc pentru şansa de a fi furaţi. Cum repere serioase oricum nu mai au, ei nu mai trebuiesc hăituiți, arestaţi, constrânşi. Tot ce trebuie să faci e să gândeşti în locul lor. Ei nu o mai pot face.
Basme imobiliare 