Agentul 004 barat

Un inginer pleacă din ţară şi dă spre închiriere apartamentul său de 4 camere. Anunţul circulă mai ales printre colegi, având ataşat şi un link către un cont de Picassa unde se pot vizualiza peste 20 de fotografii (apartamentul arată foarte bine). Omul doreşte să închirieze sub preţul pieţei, dar să îl ofere unui fost coleg.

Până aici, nimic neobişnuit. Atâta doar că stelele au hotărât ca cineva care a văzut anunţul şi pozele respective să observe pe mercador.ro un alt anunţ de închiriere al unui apartament de 2 camere. Din alt oraş. Pozele erau identice cu cele de mai sus, iar anunţul era postat la categoria „Privaţi”, adică persoane fizice, nu agenţi imobiliari. Persoana fizică ce postase anunţul mai avea încă vreo 8 anunţuri de închiriere, deci fie era o persoană fizică „cu stare”, fie era agent imobiliar sub acoperire. Acoperirea nesimţirii, probabil.

Evident, cel de-al doilea anunţ era fals. Adică apartamentul de închiriat o fi existând, nu zic nu, dar pozele ataşate nu sunt reale, din moment ce înfăţişează alt apartament. Între timp anunţul a fost raportat către administratorii site-ului şi a fost (cu greu) şters.

Situaţii de acest gen am întâlnit şi eu destul de des. La fel, le-am raportat, şi anunţurile sau pozele au fost şterse, dar asta nu a oprit respectivii agenți să recidiveze.

Şi-atunci te întrebi: cum poţi descuraja astfel de practici ? Pe lângă soluţii ce includ violenţa.

DU-AC-000119.JPG

Cumperi un telefon folosit şi foarte ieftin. Plus o cartela prepay, cu care vei putea apela timp de o lună. Dacă dai peste un anunţ de acest gen, nu îl raportezi. Nu încă, cel puţin. Ar fi prea simplu. În schimb, suni la numărul afişat, ceri detalii suplimentare despre apartamentul în cauză (e simplu, agenţii rareori descriu corect apartamentul – de exemplu vor scrie de multe ori „etaj mic” în loc de „etaj 2”, pentru că cifrele încurcă), după care stabileşti o întâlnire.

Evident, nu te vei prezenta. Uneori, agenţii vor suna cu jumătate de oră înainte pentru a confirma întâlnirea. Vei răspunde şi vei spune că eşti pe drum. Apoi vor suna la ora stabilită, pentru că nu ai ajuns încă. Din nou, vei spune că ajungi în 15 minute. După care vei închide telefonul de tot şi vei deschide o bere sau o sticlă de vin. După jumătate de oră, când omul e deja la birou, plin de draci, raportezi anunţul pentru a fi şters. Dacă omul are un pic de minte, va face legătura între cele 2 evenimente şi va înţelege ce l-a lovit. Dacă nu, nu. De lecuit, cu siguranţă nu se va lecui, însă.

Probabil că numărul va fi memorat („client ţepar neserios”) şi nu vei mai putea suna şi a doua oară. Dar vei mai putea apela alţi agenţi din aceeași categorie, timp de o lună, până expiră creditul. Luna viitoare sau când dai peste un anunţ similar (dacă încă mai cauţi chirie) vei putea cumpăra o nouă cartelă prepay, cu un nou număr şi vei putea repeta sceneta.

V-aş spune numele agentului dar nici măcar nu-l găsesc ca fiind angajat al vreunei agenţii imobiliare. Probabil e un biet amărât care încearcă să facă un ban. Omul e amator, nu-i profesionist precum angajaţii celei mai mari agenţii imobiliare din oraş, care nu se sinchisesc să răspundă emailurilor ce întreabă cât mai este comisionul în cazul unei închirieri.

Anunțuri

Spălări de creieri (la noi, la ei)

Prima spălare vine de la o bancă românească. Se pare că oamenii (sau cel puţin românii) nu mai cumpără locuinţe pentru a locui în ele, ci investesc. Probabil în ideea „cumpăr azi un apartament, peste 5 ani e deja mai scump, îl vând, cumpăr unul şi mai mare, peste alţi 5 ani şi ăsta îşi va creşte valoarea – îl vând din nou şi cumpăr o casă”. De fapt stai, că am trecut deja prin asta, nu funcţionează chiar aşa.

manipulare credit ipotecar

Dar nu poţi învinui doar băncile, şi clienţii lor vorbesc la fel: „am investit în cauciucurile de iarnă vreo 100o de lei”, „am investit în mobilă vreo 2000 de euro”. Oamenii nu mai cheltuiesc, ei doar investesc. Eu de exemplu am investit azi în nişte pantaloni şi diseară am să investesc în nişte aripioare din supermarket (sper din tot sufletul să nu fie de fapt de cal, hrănit cu lapte de vacă retras recent de pe piaţă, pentru că nu mai iese reţeta cum trebuie).

A doua spălare e mai cu dichis, da’ tot spălare se cheamă:

DSC02278

Adică o fi Viena unul din cele mai dorite oraşe din lume, pentru unii singurul oraş ce merită chinul învăţării limbii germane (pentru că se ştie, viaţă e prea scurtă ca să înveţi limba germană), dar dacă nu poţi locui acolo, măcar să deţii câțiva metri pătraţi sau cubi din oraş, nu ? Acum vreo 6-7 ani mai-mai că nu ţi s-ar fi părut nimic în neregulă cu un afiş similar, pe care să scrie Nu trebuie să locuieşti în aceste apartamente ca să iubeşti Bucureştiul. A fi proprietarul lor e de ajuns.

Dialoguri în zona crepusculară

vorbind la pereti

„- Deci doamnă, vă spun eu, că mă pricep: mai scad preţurile în 2013 şi 2014, da’ din 2015 cresc. Garantat ! Eu am fost agent imobiliar până acum vreo 3 ani, deci ştiu ce zic. Acuma fac taximetrie, mai strâng un ban pentru copii, soţia e plecată din ţară, tot pentru ei, să-i ajutăm să-şi cumpere un apartament. Le-am găsit deja unul: 3 camere, 58.000€, numai bun.

– Şi vi se pare puţin 58 de mii pentru oraşul nostru ?!

– Cum să nu fie, doamnă ? Păi eu am cumpărat în 2007 tot trei camere cu 95.000€. Deh, aşa erau preţurile atunci. Dar acuma s-au ieftinit. Cum să nu fie preţul bun ?”

~ ~ ~

„- E bun overdraftul ! Ai nişte bani acolo şi când ai nevoie de ei, i-ai luat !

– Păi nu mai bine economiseşti pentru momentul în care ai nevoie ?

– Mda, dar e mai greu să îi strângi.

– Şi-atunci înapoi cum ii vei da ?

– Ei, îi dai tu, că eşti constrâns. Chestia e că nu ştii când ai nevoie de ei.

– Păi poţi şti cât de cât, îţi programezi cheltuielile.

– Nu-i aşa de simplu. Uite, când am făcut credit Prima Casă a trebui să mă grăbesc că altfel nu mai prindeam, şi cum am avut nevoie urgentă de bani pentru mobilă, am făcut şi overdraftul.

– Nu mai prindeai Prima Casă ? Dar când ai făcut credit ?

– Prin 2010. A, dar fiţi atenţi, că dacă aveţi overdraft şi vreţi să faceţi apoi credit, banca îl consideră credit şi-l scade din venituri. Uite, eu am păcălit banca: am făcut overdraft şi credit Prima Casă în acelaşi timp. I-am spart !

~ ~ ~

 – Vrei să-ţi faci rată pentru apartament ?

– A, nuuu ! Adică nu acum. La un moment dat voi face, doar trebuie să muncesc şi eu pentru ceva, nu ?

~ ~ ~

– Sunt preţurile mari, dar cine e forţat să cumpere, cumpără oricum..

– Şi cum arată oamenii ăştia care sunt forţaţi să cumpere ? Îi ameninţă cineva cu pistolul ? Sunt bolnavi în stadii terminale şi vor să-şi petreacă ultima lună „în casa lor” ? Dacă au stat x ani în chirie de ce nu ar mai putea să mai stea încă y ani ? Îi presează soţiile ? Păi te-ai însurat ca să îţi fie mai bine: dacă ştii că faci o afacere proastă, forţat de cea care ar trebui să-ţi facă viaţa mai frumoasă, poate că ai ales-o greşit, nu ştiu, dacă nu înţelege. Sau te bat la cap părinţii, ruşinaţi că progenitura stă în chirie şi nu face rată, ca tot omul ? Poate ar trebui să fie mai degrabă mândri că nu te numeri printre cei cu restanţe pe la bănci.

~ ~ ~

– Ştii cum se plâng agenţiile imobiliare că au parte de clienţi nesimţiţi care fac orice numai să nu să nu le plătească comisionul ? Eu mă întreb însă: o mai fi vreo ţară pe lumea asta unde poţi găsi anunţuri de vânzare, cumpărare sau închiriere imobile care să conţină fraza „Exclus agenţii” ? Şi dacă nu, de ce oare ? Să fie agenţii români mai speciali sau doar clienţii lor sunt mai cu moţ ? A, şi încă ceva: oare agenţii imobiliari de pe alte meleaguri îşi permit să nu răspundă emailurilor trimise de potenţialii clienţi ?

~ ~ ~

P.S.: Pentru doritori, am adăugat un calculator de rate în meniul de sus.

Există viaţă fără credite ipotecare ?

Creditele nu sunt de blamat, ci folosirea greşită a lor„, spunea cineva pe internet.

Da, la fel e și cu alcoolul: un pahar de vin la masă (prânz şi cină) nu face rău, dimpotrivă, ar spune nutriţioniştii. Dar dacă vrei să salvezi un alcoolic, îi interzici să bea chiar şi un pahar pe zi, pentru că nu se va putea abţine să consume doar atât.  Adulţii îl beau după bunul plac şi ar fi absurd să îl interzici doar pentru că unii nu ştiu când să se oprească. La fel, ar fi absurd să interzici creditele ipotecare pentru că unii nu ştiu limitele, nu ?

De fapt, stai, nu-i chiar aşa: există situaţii în care consumul de alcool e strict interzis. Pentru şoferi (cel puţin în România) consumul e ilegal tocmai pentru că băutura consumată iresponsabil de un singur şofer poate ucide alţi participanţi la trafic. N-ar trebui atunci ca modalităţile de creditare să fie reglementate când vine vorba de imobiliare, din moment ce bani obţinuţi uşor produc derapaje ce afectează nu doar pe şofer ? Ştiu, fiecare e stăpân pe viaţa lui, nu ne putem băga, şi totuşi…

Dilema

Cum adică„, se vor întreba unii, „tu chiar vrei să se oprească creditarea în imobiliare ?” Da şi nu. Să facem o mică paranteză:

În perioada Yahoo 360 citeam, printre alte bloguri, şi pe cel al unui bucureştean, nostalgic după regimuri de mult apuse şi simpatizant al unor partide naţionaliste. Nu, nu de asta îmi plăcea blogul lui, omul vorbea şi despre alte lucruri, şi cum era prin anii 2005-2006, povestea chiar că-şi deschisese o agenţie imobiliară (frânturile de păţanii pe care mi le mai amintesc mă fac să zâmbesc acum). Dar nici despre asta nu e vorba. Şi nici despre povestirile cu sare şi piper despre cum să ai o viaţă de familie fericită, formată din soţ, soţie, copiii şi amantă. După ce Yahoo 360 s-a desfiinţat, omul şi-a transferat blogul pe altă platformă, dar evident că am pierdut linkul.

Ce nu am pierdut însă e o idee pe care o lansase la un moment dat într-un text de-al lui în care spunea că românii au luat-o pe o cale greşită. Că plecatul temporar peste hotare nu e calea spre prosperitate. În schimb, susţinea el, românii ar fi trebuit să rămână în ţară, să pornească mici afaceri şi să se chinuie măcar 10 ani, poate chiar 15-20. Într-un final, ar fi ajuns să fie (nu toţi, dar măcar o parte) competitivi pe piaţa internă şi chiar să exporte produsul muncii lor. Nu era o cale uşoară, dar ştim că nici viaţa celor ce acceptă joburi de mâna a 2-a prin străinătate nu e. La momentul respectiv nu eram convins că ideea e valabilă, dar ea a rămas totuşi prin cotloanele minţii şi mi-am amintit-o ulterior.

Evident, pentru a porni respectivele afaceri, ar fi fost nevoie de bani. Obţinuţi prin credite. Credite pentru afaceri, nu pentru imobiliare. Şi-atunci, ca să închei paranteza deschisă mai sus, nu pot să nu răspund la întrebare cu alte întrebări: dacă în loc să se dea drumul robinetului cu credite ipotecare băncile ar fi făcut în schimb mult mai accesibile creditele pentru afaceri, unde am fi fost astăzi, 10 ani mai târziu ? Am mai fi avut bula imobiliară ? Am fi fost mai bogaţi ca naţie sau mai săraci decât suntem acum ? Ar fi urmat românii calea propusă de omul nostru sau ar fi ales tot străinătatea ?

Întrebările sunt un pic naive, pentru că ştim foarte bine ce am devenit pentru Uniunea europeană odată cu aderarea: piaţă de desfacere pentru produsele Uniunii (evident, printre ele se numără şi cele bancare), buni de lohn şi/sau outsourcing şi un fel oameni buni la toate, precum sunt emigranţii mexicani în America.

Metrici imobiliare

Exista cel puţin 3 indicatori ce se folosesc atunci când se vorbeşte despre preţul imobilelor: preţul per metru pătrat, raportul preţ/venit anual şi raportul preţ/chirie lunară.

measure

Le-am folosit şi eu adesea, dar am ajuns de curând la concluzia că a folosi primele două metrici nu e tocmai potrivit în România (specialiştii m-ar putea contrazice). De ce ? Să vedem:

Considerăm 2 familii cu venituri medii: una din România şi una din Germania, Franţa, Italia sau Spania. Venitul mediu de familie în România este 780€ iar în celelalte 4 ţări e minim 3000€. Până aici, nici o problemă: în România un metru pătrat de locuință ar putea costa 390€ (un salariu mediu pe economie) iar în Italia 1500€, nu ? Nu chiar.

Pe ce trebuie să cheltuiască banii oricare din familiile de mai sus ? Pe mâncare, transport, îmbrăcăminte, încălţăminte, servicii, distracţii. Evident, ne interesează costurile vieţii europenilor versus costurile românilor.

Mâncarea ? Nu e nici mai scumpă, nici mai ieftină decât în România.

Transport (benzină) ? Cam la fel ca în România.

Îmbrăcăminte şi încălţăminte ? Uneori mai ieftin decât în România. Să nu uităm circuitul multor haine: se produc în România, ajung la firmele mamă, după care întorc în magazinele noastre, deci sfârşesc mai scumpe decât în restul Europei. Unde mai pui că în România noţiunea de „sales” (reduceri, lichidări de stoc) e puternic distorsionată şi nu prea funcţionează.

Servicii ? Mai ieftine în România decât în restul Europei, dar şi de calitate mai slabă.

Calculasem mai demult că o familie medie are nevoie de 2650 lei (610€) în fiecare lună pentru a trăi (oarecum) decent, excluzând cheltuielile cu chiria sau rata pentru locuinţă. În principiu, am putea considera că o familie germană, franceză, italiană sau spaniolă are nevoie de aceeaşi sumă. Dar pentru că unele servicii sunt mai scumpe în cazul lor (telefonie, internet, energie electrică şi gazul), vom rotunji la 1000€.

Prin urmare, o familie cu venituri medii din România poate aloca 170 din cei 780€ câştigaţi lunar (22% din venituri) pentru plata unei locuinţe. În acelaşi timp, o familie similară europeană are disponibili 2000 din cei 3000€ câştigaţi lunar, adică 66% din venituri. Practic, o familie medie din Germania poate plăti aproximativ un metru pătrat de locuinţă germană în fiecare lună, în timp ce o familie din România abia îşi permite vreo 0,2 m pătraţi de locuinţă românească.

Aşadar, când mai auziţi pe cineva care vă spune că un metru pătrat de locuinţă ar trebui să coste cât în restul Europei, adică cel puţin un salariu mediu lunar, sau că preţul unei locuinţe ar trebui să coste cât venitul mediu pe ţ ani, daţi-i cu manualul de aritmetică peste cap ! Eu mă duc să-mi caut unul şi să mi-l fac sendviş.