Pastile

• În oraşul meu a crescut şi luna asta numărul apartamentelor la vânzare (doar cu 1000, după ce luna trecută crescuse cu peste 2000). Se pare că e de unde:

Ne-avand surse de bani, o buna parte dintre familii se aduna si locuiesc impreuna cu generatia anterioara sau chiar cu cea de dinaintea parintilor. Asta contribuie la eliberarea de locuinte, in momentul de fata Romania contabilizand un stoc urias de locuinte ne-ocupate. Dintre acestea, circa jumatate sunt de vanzare, un sfert de inchiriat iar restul sunt tinute in asteptarea unor preturi mai bune. (sursa)

• Viaţa de agent imobiliar nu e uşoară (dar asta ştiam deja):

Auzi la asta, că nu vrea cu agent imobiliar! Mi-a mai și închis în nas telefonul. Putorile dracu! Nu pot să-mi fumez țigara liniștită că mă sună toate handicapatele obosite să îmi zică că nu vor agenți , că nu dau comisioane. Atunci de ce mai suni, fă? Că doar scrie clar în anunț că suntem firmă, nu persoană fizică. Nici să citiți nu sunteți în stare. Căcat, sună alta. (sursa)

•  Greu cu creditele:

Ati facut un copil? Si ce, o sa vreti reesalonarea creditului de fiecare data cand mai faceti unul? (sursa)

• Nici că poţi s-o spui mai bine şi mai concis (e din 2009, nici nu pornise bine Prima Casă):

„Prima casă” nu are cum să fie benefică pentru doritorii de locuinţe. Interesul potenţialilor cumpărători este cel mai bine slujit de scăderea preţurilor. Prin aşa-zise măsuri de „stimulare a cererii”, scăderea preţurilor este împiedicată. Este un non-sens să afirmi, atunci, că îţi pasă de situaţia locativă a populaţiei. (sursa)

• Un articol vechi, dar care merită recitit:

Tineri, insotiti de parinti in multe cazuri, vin in fiecare dimineata sa vada apartamentele din blocurile nou construite peste drum de casa mea. Ii vad cum calca increzatori, cu o oarecare seriozitate, manati parca de un imbold orb, intra in blocurile noi tragand pe nas aerul cu miresme de constructie proaspata, de tencuiala umeda si zugraveala noua […] Victime ale manipularii atat din partea bancilor, cat si din partea parintilor, tinerii sunt in acest moment parca legati la ochi si par sa nu asculte sfatul nimanui. Asculta doar sloganele bancilor care iti impuie capul ca este mai bine sa platesti o rata decat o chirie. Asculta cretinismul unor parinti care s-au oprit din evolutia mintala odata cu democratizarea si care le spun ca si pentru ei a fost greu, dar au reusit, prin seriozitate si daruire. (sursa)

Ce se întâmplă, doctore ?

Pe la începutul anului 2013 am început să fac un soi de statistică imobiliară a oraşului meu, pentru uz personal. Ceva similar cu ce face Renderman, numai ca eu nu mă pricep la programare şi prin urmare nu am un script care sa-mi facă citirea automată. Aşa că am ales un site oarecare şi pierd 15 minute/lună filtrând manual anunţurile de vânzare pe intervale mici de preţ şi număr de camere, introduc cifrele în Excel și acesta îmi calculează, pe baza formulelor definite de mine, un soi de medie ponderată a preţurilor (metoda e empirică, ca să fiu blând, dar lucrăm cu ce avem dacă nu ne-a plăcut cartea).

Ce-am observat ? Aparent, în ultimul an şi jumătate numărul apartamentelor scoase la vânzare în urbea mea a crescut cu peste 100% (de la peste 7000 de apartamente în ianuarie 2013 la aproape 17000 în iunie 2014). Ofertă în creştere, carevasăzică. Dar preţurile ? Doar apartamentele cu o cameră se vor vândute mai scump, preţul celorlalte micşorându-se cu atât mai mult cu cât camerele sunt mai multe (probabil pentru că apartamentele mai mari se vând mai greu când banii clienţilor sunt puţini, prin urmare sunt supuse ieftinirilor).

Rezultatele par să contrazică alte ştiri, care vorbesc de scăderi ale preţurilor cu aproximativ 10 procente în 2013. Scăderi ar fi, e adevărat, dar parcă nu chiar aşa de mari (statistica mea arată abia în cazul apartamentelor de 4 camere o scădere de 7% şi vreo 3 procente pentru apartamentele de 2 sau 3 camere). Dar nu e clar dacă respectivul articol se referă la preţurile tranzacţionate sau la preţurile cerute. În plus, nici metoda mea de calcul nu e precisă (eroarea e destul de mare) şi ia în calcul preţul cerut, nu cel final.

Curiozitatea mea e alta: ce o fi în capul vânzătorilor ? Dublarea numărului de anunţuri de vânzare a apartamentelor în ultimele 12 luni poate însemna 2 lucruri: fie agenţii imobiliari multiplică din greu anunţurile publicate de proprietari (deşi cred că o făcea destul şi până acum), fie vânzătorilor li s-au lungit urechile de la atâta aşteptat şi s-au hotărât să scoată totuşi la vânzare apartamentele puse la păstrare „până îşi revin preţurile”. Până la urmă, zvonurile despre stoparea sau transformarea Primei Case în Noua Casă nu au mai apărut de mult. Să fi început cumva foamea ?

Dialoguri în zona crepusculară (IV)

– Ce fraieră eşti, fată ! În locul tău aş face fără să-i spun un credit de nevoi personale fără ipotecă pentru banii care vă mai lipsesc, aş veni cu ei acasă şi i-aş zice: Uite, acum avem toţi banii, cumpărăm sau nu apartament ? Eu cred ca nu ar mai avea de ales*.

***

– Tu lasă planurile de cumpărat maşină ! Ia-ţi casă, să ai unde sta, şi după aia o să-ţi iei poate şi maşină.

***

– Colega mea a trebuit să facă repede credit: soţul urma să apară în biroul de credite şi nu mai puteau să ia după aia, i-ar fi luat în calcul numai salariul ei. Acum stau la casa lor, e fain. Da, el a rămas între timp fără serviciu, dar bine măcar că au apucat să cumpere, nu ? Cum mai luau ei acum credit ?

 ***

– Noi vrem să ne facem casă. Pentru apartament am făcut credit în 2007 şi l-am putea vinde acum ca să plătim o parte din costurile casei, dar am băgat mulţi bani în el şi nu mai luăm pe el cât am dat**. Aşa că îl păstrăm pentru copii şi facem alt credit pentru casă.

____________________________

[*] există destui care cred că singurul motiv pentru care o familie nu îşi cumpără o locuinţă e lipsa banilor (economisiţi sau împrumutaţi). Cum adică nu ai bani ? Doar nu trăieşti în pădure, nu găseşti o bancă pe aproape ?!

[**] e foarte interesant cum fazanii victimele bulei imobiliare nu îşi fac niciodată mea culpa: nu vei auzi aproape niciodată din gura lor expresii de genul „mi-am luat o ţeapă cât casa” sau „am cumpărat în timpul bulei imobiliare”. Cel mult vor ciripi un „ştiu că preţurile au mai scăzut”. La fel cum la ştirile de la ora 7 se vorbeşte de „criza imobiliară începută în 2008”, nicidecum de spargerea bulei imobiliare. Să înţeleagă tot poporul că în 2008 s-a întâmplat ceva rău, nu ceva bun. Iar Prima Casă e iarăşi bună, nu rea, doar a zis la ştiri că e pentru ajutat tinerii.

Popeştii contra Ioneştii – despărţirea

Nişte neserioşi, dragă ! De la început. Le spusesem că va dura 2-3 săptămâni maxim până ne mutăm şi eliberăm apartamentul. A durat aproape 4, ce mare brânză, trebuiau sa fie şi ei înţelegători, nu ? De plătit au plătit la timp şi chiria, şi cheltuielile, n-am ce zice, dar de reparat ceva, nici vorbă: a adus la un moment dat bărbatu-meu piesele pentru masa din bucătărie, da’ ce, s-au sinchisit să repare ei ? Şi când a fost să facă revizia apometrelor, au tot lungit-o vreo lună şi ceva: că s-ar duce ei dar nu cunosc instalator care să le scoată, că laie, că bălaie, până la urmă tot noi am rugat pe vecinul instalator să monteze altele noi, că şi-aşa erau vechi.

Şi cam sălbatici, pe cuvânt ! Le-am zis de nu ştiu câte ori să vină pe la noi, să mai stăm de vorbă, să ne mai cunoaştem, că doar nu era aşa de mare diferenţa de vârstă. Dar parcă vorbeam la pereţi: dădeau din cap că da, dar nici nu ne anunţau când aveau timp liber într-un weekend.

La plecare ? Să te ţii: pe pervazul exterior de la dormitor am găsit numai boabe de grâu şi urme de găinaţ: cică hrăneau turturelele, că veneau în fiecare zi şi nu fugeau dacă deschideai geamul să le pui de mâncare. La bucătărie nu ştiu cu ce au curăţat aragazul, dar capacele arzătoarelor erau cam gri iar cuptorul a rămas plin de făină. A, şi le-am zis să plătească şi facturile ce aveau să vină în ultimele lor zile, dar au făcut pe proştii, ne-au tot arătat o listă cu calcule şi au zis că acoperă banii rămaşi din chirie. În rest, era destul de curat, că i-am avertizat să nu lase mizerie.

*****

Nişte nesimţiţi ! Din prima zi. Când am văzut prima oară apartamentul, nu mai ştiau cum să ne îmbuneze: au promis că vor vărui (culmea: nu era neapărat nevoie, doar pe hol), că vor repara masa din bucătărie, că poate vor schimba tâmplăria de la balcon anul viitor. Ne-au zis că vor elibera apartamentul în 2, maxim 3 săptămâni, şi când colo a trecut aproape o lună. Şi dacă nu îi sunam de câteva ori în ultimele zile, cred că mai aşteptau până să ne dea cheia. Când colo, să vezi surpriză: varul – lipsă, reparat masa din bucătărie – lipsă, curăţenie necesară – lipsă, deşi cucoana ne tot spusese în ultimele zile că se ocupă de asta. Dulapurile din bucătărie erau la pachet cu un jeg subtil, de cameră în care se fumase multă vreme, aragazul nu mai fusese curăţat de mult, aspiratorul – dacă îl aveau – nu părea sa fi fost folosit cu lunile, frigiderul a mirosit vreo 2 săptămâni deşi am încercat multe metode de a-l curăţa. Dacă ar fi plecat chiriaşi, măcar aveau pe cine da vina, dar plecau chiar ei, proprietarii. Ce era să mai zici, cu bagajul deja făcut ? Ne-am mutat şi am început să căutăm chirie de-a doua zi.

Ne-am mai trezit şi cu haine lăsate prin dulapuri, cireaşa de pe tort fiind sertarul cu chiloţii lu’ madam, pe care i-am înapoiat după câteva zile, când a venit să ne întrebe cum ne simţim şi dacă nu am găsit ceva haine uitate. El a promis că repară totuşi masa cu prima ocazie, scuzându-se că nu a mai avut timp. La vreo luna chiar a venit cu piesele, promițând că va reveni şi pentru reparaţia propriu zisă. De venit nu a mai venit, poate şi pentru că le-a plăcut improvizaţia făcută de noi, atât de subtilă că nici nu-ţi dădeai seama de ea (masa putea fi folosită acum fără probleme, deşi nu ştiu cum mâncaseră ei pe o masă strâmbă). Dar de reparat nici nu am reparat-o, doar nu eram nebun: se angajase să o facă, să fie sănătos. Stricăciunile făcute de noi le-am reparat, normal, dar nu era cazul aici. Am cumpărat chiar şi mânerul lipsă pentru dulapul de pe hol, dar l-am luat înapoi la plecare, de-al dracu’. Cu siguranţă îl văzuseră montat când mai veneau după chirie, dar nu au avut curaj să întrebe nimic când l-au văzut lipsind la plecarea noastră.

Când le-am spus că trebuie făcută revizia apometrelor, i-am anunţat că mă duc bucuros cu ele la metrolog, dar că nu cunosc nici un instalator care să le demonteze. A durat peste 2 luni până s-au mobilizat: când ne întâlneam, îmi tot spuneau să-i sun ca să le reamintesc. Păi ceapa mă-sii de treabă, eşti amnezic sau cretin ? Într-un final au găsit instalatorul: era vecinul de etaj, eu mă gândisem că aduc unul din America și omul are probleme cu viza.

La plecare aş fi vrut să lăsam, drept răsplată, acelaşi jeg pe care îl găsisem, dar de unde să-l mai iei ? Praful fusese deja aspirat, dulapurile le ştersesem oricum, frigiderul nu mai mirosea, aragazul era şi el curat. Tot ce-am putut lăsa mai murdar a fost cuptorul – de-al dracu’ – fiindcă îl folosisem intens. Şi când colo, madam era nemulţumită că arzătoarele aragazului fuseseră curăţate cu cine-ştie-ce-soluţie care le înnegrise. Normal că nu ştia cu ce fusese curăţat, era soluţia lăsată de ea printr-un dulap, dar nu cred ca o folosise prea mult şi nici nu avea de gând să o folosească, din moment ce nu o luase cu ea. Am crezut că îi dau cu ceva în cap când, cu o săptămână înainte de plecare, a avut tupeul să ne roage să lăsăm curat, să nu rămână, citez, „noroi prin casă”. Asta după ce la fiecare vizită îşi găsise apartamentul mai curat decât atunci când era locuit de ei.

Şi auzi tupeu, cică să plătim noi ultimele facturi, pentru că după ce va veni întreţinerea şi celelalte şi vom putea face bilanţul, ne vor returna banii plătiţi în plus (se temeau probabil că am consumat ca nebunii ultima lună). Păi stai aşa, nenicule: ţi-am lăsat jumătate de chirie care acoperă lista cu facturi ce nu au fost plătite plus estimarea facturilor viitoare, ce garanţie am eu că îmi returnezi apoi banii dacă plătesc în plus ? Popeştilor, v-aţi pierdut şi minţile odată cu chiloţii ?!

Imobiliare 2014 pe înţelesul tuturor

Cine mai are încă bunici în viaţă are de multe ori dificultăţi în a le explica ce s-a întâmplat cu preţul locuinţelor în ultima decadă. Şi mai greu e dacă ai bunici care au trăit o viaţă întreagă la ţară. Dar se poate. O explicaţie foarte simplă sună cam aşa:

„Vrei să cumperi o vacă. Ai strâns bani sau te-ai împrumutat prin vecini. Vrei să bei un lapte, să faci o brânză, să mănânci o carne de viţel. Te duci cu banii la iarmaroc şi întrebi de preţuri. Negustorii vor cam mult şi îţi spun că de banii pe care îi ai tu îţi pot oferi doar o oaie. Ce faci ? Te mulţumeşti cu oaia ? Unii se mulţumesc şi bat palma. Alţii se împrumută şi mai tare şi cumpăra până la urmă vaca. Alţii însă se întorc cu banii acasă şi hotărăsc să mai aştepte: mai bine cumpără lapte de la vecini, chiar dacă şi laptele e scump. Când le-or veni mintea la cap negustorilor, or cumpăra şi vacă.”

Sociologii s-au prins: există o explicaţie pentru dorinţa arzătoare a românilor de a deţine o locuinţă. Popor preponderent rural până pe la jumătatea secolului trecut, mulţi ţărani tineri au fost atraşi la oraşe prin industrializarea forţată începută de Ceauşescu (numărul orăşenilor s-a dublat în România în perioada 1960-1989).

Problema e că „omul nou” dorit de Ceauşescu nu se putea debarasa chiar aşa uşor de prejudecăţile sau convingerile sale milenare. Cea mai ciudată mi se pare poziţia femeii comuniste în familie: propaganda o înfăţişa cot la cot cu bărbaţii pe drumul construirii socialismului (şi aşa a şi fost, multe femei făcând munci grele prin uzine) în timp ce soţii lor se aşteptau ca ele „să ţină casa” după terminarea programului, aşa cum văzuseră la mamele lor (mame care fuseseră însă casnice). Totuşi cea mai puternică convingere a proaspătului orăşean se referea la casa şi pământul său: ţăranul ştiuse dintotdeauna că fără ele nu putea duce o viaţă bună (pentru cei ce nu cunosc foarte bine viaţa satului, se recomandă măcar bibliografia obligatorie de liceu – un Moromeţii, un Ion etc). Şi genul ăsta de convingere nu se pierde uşor: cei mai mulţi dintre orăşenii de peste 50 de ani de azi reprezintă de fapt prima generaţie strămutată din bătătură la bloc. Când s-au mutat la oraş au locuit iniţial în locuinţe închiriate, până când statul român a început să ofere credite prin C.E.C pentru achiziţia lor. Abia atunci cei mai mulţi dintre ei s-au putut simți cu adevărat împliniţi. Se ştie doar, ce-i al tău e sfânt, ce-i al altuia se poate duce pe apa sâmbetei.

Cine sunt vânzătorii de astăzi ? O mare parte din cei ce s-au mutat la oraş la tinereţe plus copiii acestora. Cine sunt cumpărătorii de astăzi ? Cei mai mulţi, copiii primei generaţii mutate la oraş. Iar educaţia primită de ultimii le-a insuflat exact credinţa asta: fără casa ta e vai de tine. Prin urmare, la bancă în ritm de dans. A venit primăvara, ce naiba !

 

„Tu nici nu vrei să cumperi”

Aşa îmi spun unii când află la cât de multe vizionări am fost sau la câte anunţuri am răspuns de prin 2008 încoace, de când îmi venise vremea – cum ar zice bătrânii – să-mi cumpăr casă.

Dar să explic: din moment ce în discuţiile cu oameni care nu au o proprietate de vânzare nu aud decât argumente din care reiese că vânzătorii nu au cum să vândă mai ieftin decât o făceau ieri, cam cum credeţi ar decurge discuţiile cu proprietarii? Am destulă imaginaţie ca să îmi dau seama. Deschizi ziarul sau un site specializat, te uiţi la preţuri, faci ochii mari. Ce ar trebui să faci în continuare ? Să suni şi să explici proprietarului sau agentului imobiliar de la celălalt capăt al firului că preţul cerut e un pic (ok, un pic mai mult) nerealist ? Ce şanse de reuşită ai ? Ok, dacă vrei musai să cumperi şi nu mai poţi aştepta, te duci frumuşel la vizionări, accepţi să mai plăteşti şi un comision unui agent imobiliar (deh, am spus deja că te grăbeşti) şi negociezi cu lacrimi în ochi un maxim de 10% din preţ. Dar dacă nu eşti de acord cu preţul, de ce ai suna, de ce ai merge să vezi apartamente ? Ca să ce ? Să vorbeşti la pereţi ? Ca să încerci să explici lui nea Gică ce a fost bula imobiliară ? Singurul lucru onorabil pe care îl poţi face e să postezi la rândul tău un anunţ la secţiunea „Cumpăr”, cu preţul maxim pe care eşti dispus să plăteşti.

Deci hai s-o zic pe româneşte: din 2008 încoace nu am sunat la nici un anunţ de vânzare şi nu am fost la nici o vizionare de apartament. Vânzătorii şi-au văzut de visele lor în timp de unii cumpărători şi-au văzut de economisit şi/sau de trăit viaţa. Cine a pierdut, cine a câştigat ? Om vedea.

Să nu uit: a reînceput manipularea de primăvară. Se zice prin presă că au crescut niţel preţurile de la începutul anului. Nu se mai poate, diseară fac urgent consiliu de familie cu soţia şi ne hotărâm. Nu de alta, dar lista neamurilor proaste care mor de grija noastră se tot lungeşte. Mâine poimâine ne trezim cu „CHIRIAŞI” scris cu creta pe uşa de la intrare şi-o să ne fie ruşine să mai ieşim din casă. Am impresia că şi poştaşul ne cam ocoleşte.

Când 1+2 nu face 3

Era o vreme când publicam o groază de calcule, însă zilele trecute mi-am dat seama că e unul care mi-a scăpat, sau despre care am scris doar indirect.

Se dă afirmaţia:

„Dacă stai în chirie şi preţul unui apartament similar scade în fiecare lună cu cel puţin valoarea unei chirii, chiria se plăteşte de fapt singură.

Evident, te poţi întreba însă: şi de ce aş amâna cumpărarea cu 3 ani (de exemplu), dacă plătesc în acest timp pentru chirie o sumă egală cu scăderea de preţul a apartamentului ? Pentru că în cazul acesta 1+2 nu face 3, ci mai mult. Nu daţi, explic:

Să zicem că dorim să cumpărăm azi un apartament de 2 camere în Bucureşti. Ne uităm prin anunţuri şi observăm că ar trebui să scoatem de undeva vreo 45.000€. Putem face un credit Prima Casă în lei, pentru că cel în euro nu mai este valabil (din comoditate însă nu vom mai face conversia sumei în lei). Creditul presupune un avans de minim 5% (2.250€), prin urmare ar trebui să împrumutăm echivalentul a 42.750€, de unde rezultă o rată echivalentă de 229€ (dobânda anuală ~5%), 82.617€ de returnat după 30 de ani, 84.867€ incluzând şi avansul de 5%.

Alternativa ? Dacă observăm că preţul a scăzut în ultimul an cu 12 chirii lunare putem alege să amânăm achiziţia. Să considerăm că plătim o chirie de 300€ (da, mai mult decât rata, dar să nu uităm că cele mai multe apartamente nu se cumpără utilate, deci mai apar cheltuieli suplimentare) şi ne hotărâm să cumpărăm peste 3 ani, făcând un credit pe 27 de ani, pentru o sumă echivalentă cu 45.000€-10.800€ (am spus deja ca preţul scade cu chiria plătită între timp), adică 34.200€ (de unde rezultă, considerând avansul de 5%, un împrumut de 32.490€). Rata rezultată e 183€, de plată în 27 de ani avem 59.270€, iar la sfârşitul celor 30 de ani vom fi plătit:

10.800€ (3 ani de chirie)+ 1710€ (avansul de 5%) + 59.270€ (cost credit) = 71.780€, cu 13.087€ mai puţin decât dacă am cumpăra azi (în plus, pentru fiecare an de chirie am scăpat de 3 ani de credit). Şi dacă nu pare mult (mă îndoiesc), putem creşte câştigul, menţinând aceeaşi rată ca şi în primul caz (229€) prin scăderea perioadei de creditare la 18 ani, rezultând 49.338€ cost total al creditului şi un total de plată de 61.848€ (cu 23.019€ mai puţin decât în primul caz, adică 27% reducere şi 9 ani câştigaţi !)

Să mergem un pic mai departe: poţi economisi ceva după plata chirie ? Să zicem că măcar jumătate din sumă (150€), adică 5.400€ în 3 ani. Mergi frumos la bancă, împrumuţi pe 15 ani 34.200€ – 5.400€ = 28.800€, obţii o rată de 228€, returnezi băncii suma de 40.995€, deci plăteşti în total 10.800 + 5.400 + 40.995 = 57.195€ (cu 32% şi 12 ani mai puţin decât în primul caz).

Poţi economisi lunar o chirie ? Şi mai bine: împrumuţi după 3 ani 34.200€ – 10.800€ = 23.400€, obţii o rată de 231€, 30.469€ de returnat băncii în 11 ani, deci 10.800 (chirie 3 ani)+ 10.800 (economii 3 ani)+ 30.469 = 52.069€ cost total (cu 38% şi 16 ani mai puţin decât în primul caz).

Notă: calculul de mai sus se bazează, după cum am spus deja, pe ipoteza că preţurile scad anual cu cel puţin 12 chirii lunare, lucru ce se poate verifica pentru ultimii 5 ani. Ce ne rezervă viitorul nu ştiu, dar sunt şanse mari ca lucrurile să urmeze acelaşi trend. Oricum, s-ar părea că cine a avut răbdare în ultimii 5 ani (calculul de mai sus e făcut doar pentru 3 !) a avut numai de câştigat din punct de vedere financiar.

Dialoguri în zona crepusculară (III)

– Da’ Isărescu ce e ? Ministrul economiei ? A, ceva la BCR.

***

– Şi alte venituri nu aveţi ? Bonuri de masă ? Mai putem lua în calcul şi salariul soţiei. Staţi, că l-am pus deja. Atunci mai puteţi veni cu alți garanţi, până în 65 de ani, de exemplu părinţi, chiar dacă sunt pensionari. La veniturile pe care le-am luat deja în calcul nu pot să vă dau o rată mai mare de 1000 de lei.

***

– Creditul în euro e mai bun. De ce ? Pentru că dobânda e mai mică. Oricum, nu mi-am bătut capul prea mult: văru-miu lucrează la bancă şi aşa mi-a zis, să fac credit în euro că e mai avantajos decât cel în lei. Mai multe nu l-am întrebat şi sincer nici nu mă interesează.

***

– Mi-e şi ruşine, că mă întreabă colegele: toţi copiii lor şi-au făcut rate, numai al meu stă în chirie, nu ştiu ce naiba are în capul ăla.

***

– Îmi tot spune taică-miu să facem rată, că şi ei au făcut când erau ca noi şi n-au murit. Şi m-a pus dracu’ să-l întreb cât plăteau ei pentru rata la CEC pentru apartamentul de 2 camere: cică vreo 300 de lei. Iar cei ce locuiau cu chirie la stat plăteau şi mai puţin, doar vreo 100 de lei. Da-da, fix ca acum.

Planuri imobiliare (II)

În urmă cu un an mă întrebam ce-i face pe unii să cumpere o locuinţă (în contextul preţurilor mari şi în scădere) pentru ca la scurt timp să-şi schimbe planurile şi să plece din oraş sau din ţară. Au urmat comentariile, s-a discutat, s-au lansat idei, dar întrebarea a rămas pentru mine fără răspuns.

2 săptămâni mai târziu, un cititor lăsase un comentariu ce conţinea 2 linkuri. Ţin minte perfect momentul: era seara, am dat click pe fiecare din ele, am citit câteva rânduri şi m-am plictisit: nu înțelesesem nimic sau mi-era prea lene să citesc tot (n-am zis eu mai demult că ţara te vrea prost ?). Şi aş fi rămas în acelaşi punct dacă alt cititor nu ar fi fost mai curios decât mine şi ar fi mulţumit pentru cele 2 articole, un an mai târziu (aşadar, mulţam Heimdallr pentru articole, merci Heto pentru curiozitate, un an mai târziu !)

Articolele sunt acestea: pe Edge.org şi pe Wikipedia. Fac un rezumat pentru cei mai leneşi decât mine sau pentru cei ce nu stau bine cu limba engleză:

De ce oamenii par să aprecieze lucrurile pe care nu le au încă mai mult decât pe cele pe care le au deja ?

Asta e doar una din întrebările la care încearcă să răspundă Daniel Gilbert, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, autor al cărţii „Stumbling on happiness„, expert în studiul „affective forecasting” (merită căutate şi participările sale pe TED – există subtitrări în limba română). Profesorul Fericire, cum e el poreclit, susţine că omul e singura vietate ce îşi imaginează viitorul.

Affective forecasting sau „prognoza emoţională”, într-o traducere aproximativă (dacă ştiţi altă traducere consacrată în limba română, daţi de veste), se referă la (in)capacitatea oamenilor de a estima corect viitorul propriu.

Deciziile economice (şi nu numai) luate de fiecare individ în parte sunt de cele mai multe ori bazate pe emoţional, nu pe raţional.  Aparent, deciziile nu sunt luate decât prin prisma experienţelor şi beneficiilor pe care credem că le vom obţine în viitor (de ex: îmi cumpăr maşină pentru că îmi închipui că asta îmi va permite să călătoresc mai mult, prin urmare, dacă călătoriile mă fac de obicei fericit, consider că achiziţionarea maşinii mă va face fericit).

Deşi oamenii îşi pot imagina viitorul, nu suntem atât de buni pe cât ne credem în privinţa asta, pentru că tindem să ignorăm alţi factori care ne influențează viaţa şi oferim o prea mare importanţă unui eveniment sau decizii anume (continuând exemplul de mai sus: avem maşină, dar s-ar putea să nu mai avem bani de concedii, sau concediile s-ar putea să nu fie aşa cum ne-am aşteptat, prin urmare cumpărarea maşinii nu ne va face neapărat mai fericiţi).

De exemplu, oamenii își închipuie că vor fi mai fericiţi după ce politicienii favoriţi vor câştiga alegerile sau că vor fi nefericiţi dacă aceştia ar pierde. La fel şi în cazul relaţiilor amoroase: cei mai mulţi prezic că vor fi nefericiţi în cazul în care s-ar despărţi de partenerul actual, dar studiile arată că se trece mult mai uşor peste aceste şocuri decât şi-a imaginat cel vizat. Nici chiar experienţe cu adevărat traumatizante, precum decesul unui copil, nu schimbă viaţa individului. Evident, în acest caz suferinţa este imensă, însă pus într-o situaţie ipotetică, orice părinte crede că, dacă o asemenea tragedie s-ar întâmpla, viaţa lor ar fi de nedescris un an mai târziu, ceea ce nu se întâmplă totuşi în realitate: da, efectele sunt urâte, dar statistica arată că oamenii reuşesc să treacă destul de bine peste traumă. De ce ? Pentru că multe lucruri se întâmplă într-un an: ai prieteni, familie etc. Altfel spus, viaţa merge mai departe şi nu este definită doar de un singur eveniment, oricât de dramatic sau benefic ar fi acesta. Nici cei ce au câştigat la loterie nu sunt neapărat mult mai fericiţi un an mai târziu.

Studiile arată că oamenii greşesc de multe ori când sunt rugaţi să îşi imagineze cum va arăta viitorul dacă vor lua o decizie anume, dar că devin mult mai buni atunci când analizează viaţa celor care au luat decizii similare. Un fel de „învaţă din greşelile altora”. Se pare că deşi fiecare dintre noi se crede unic şi diferit de ceilalţi, realitatea ne arată că nu-i chiar aşa şi că de multe ori tot ce trebuie să facem este să observăm efectele aceleiaşi decizii asupra altor indivizi (vorba unui cântec: ‘cause you’re so special, just like anybody else). Vrei să devii cântăreţ ? Află cum e viaţa unui artist cu experienţă şi vei afla că plimbatul în turnee sau lipsa intimității s-ar putea să nu fie compensate de banii câştigaţi sau faima aferentă.

Răspunsul la întrebarea mea de acum un an devine destul de clar: toţi cei în cauză au presupus că achiziționarea unei locuinţe îi va face mai fericiţi, mai împliniţi. I-a făcut totuşi statutul de proprietari mai fericiţi ? Greu de zis, dar am dubii că a fost aşa, din moment ce au preferat ulterior să schimbe oraşul sau chiar ţara. De ce ? Poate şi pentru că au ignorat celelalte aspecte ale vieţii (satisfacţia serviciului, stabilitatea politică, câte şi mai câte). În fine, proprietatea nu a fost de ajuns (cel puţin în cazul lor). Bun, dar au luat de bună experienţa celor care au făcut acelaşi lucru înaintea lor ?

Păi Gilbert mai spune un lucru: mintea noastră posedă un interesant mecanism de autoapărare atunci când lucrurile nu merg aşa cum ne-am aşteptat. Am ratat un job ? Eh, şi-aşa nu îl voiam prea tare. M-a părăsit partenerul ? E bine, oricum meritam pe cineva mai bun. Cum se aplică asta în imobiliare ? Destul de simplu: chiar dacă unii realizează că au făcut o afacere proastă cumpărând în timpul bulei imobiliare sau după spargerea ei, mintea găseşte modalităţi să îndulcească amarul (şi fir-ar să fie, bine că găseşte, în loc să o ia razna): măcar am casa mea, oricum era mai rău în chirie, acum pot să umplu în curul gol când vor muşchii mei ş.a.m.d. A nu se înţelege că oamenii ar trebui să se simtă mizerabil, ci doar că e destul de greu, în cazul acesta, să te aştepţi la o evaluare obiectivă a situaţiei (cu siguranţă şi eu aş fi găsit modalităţi să văd jumătatea plină a paharului dacă aş fi cumpărat în 2008-2009, când îmi sunase ceasul). Ce vor spune cei ce au trecut prin asta ? Că viaţa lor e mai bună. Câţi dintre cei ce regretă decizia ar recunoaşte asta deschis în faţa celor ce le cer sfatul ?

Adeseori m-am gândit că după ce voi cumpăra o locuinţă voi fi mai fericit, mai împăcat. Pe măsură ce timpul a trecut fără să fac pasul, am realizat că euforia semnării actelor nu va ţine mai mult de câteva luni şi că nu de acolo vin nemulţumirile (m-a ajutat să observ şi evoluţia celor care au făcut pasul ăsta). Acum nu mi-e greu să recunosc că de fapt nu locuitul în chirie e cel ce mă deranjează, ci coabitarea cu cetățeni pentru care noţiunea de civilizaţie e la fel de ambiguă pe cât era la începutul anilor ’90 noţiunea de democraţie. Că nu locuitul în apartamentul altuia e deranjant ci mai degrabă stigmatul de om_ce_nu_e_în_rând_cu_lumea. Că ar fi fain să fiu proprietar, dar nu ar fi de ajuns şi că alte lucruri m-ar face mai fericit. Şi că astăzi, preţul plătit nu merită.

Studiul lui Gilbert arată că fericirea nu e proporţionala cu bogăţia. Sau altfel spus, peste o anumită sumă, nu vei fi cu mult mai fericit. Mă rog, nu-i singurul care susţine asta: de îndată ce nevoile de bază sunt satisfăcute (da, şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului – închiriat sau proprietate personală – se numără printre acestea), mai mulţi bani nu înseamnă neapărat mai multă fericire. Ce poate face atunci oamenii mai fericiţi, dacă nu banii ? Relaţiile cu ceilalţi. Banii tind să te facă fericit doar dacă sunt cheltuiţi mai mult pe experienţe decât pe bunuri (de exemplu, mai degrabă pe călătorii decât pe televizoare 3D). Şi-atunci, cum se explică faptul că cei mai mulţi dintre noi ne petrecem mare parte a vieţii încercând să acumulăm cât mai mulţi bani sau proprietăţi, neglijând lucrurile ce contează cu adevărat ?

Surpriză: nevoile individului şi ale societăţii nu coincid: individul doreşte să fie fericit, societatea îl condiționează să consume cât mai mult (prin urmare să câștige cât mai mult). Ni se spune, mai ales în vremuri de criză, că ar trebui să consumăm cât mai mult (în loc să economisim) pentru a ajuta economia; atâta doar că individul se simte responsabil pentru fericirea şi bunăstarea proprie, nu pentru bunul mers al economiei. Prin urmare, există un conflict (de aici şi nefericirea, în unele cazuri), pentru că e destul de uşor să cazi în capcana „trebuie să am mai mult pentru a fi fericit”. Şi, după cum spunea alt comentator, putem ajunge să conjugăm ciudat verbul „a avea”: EU AM, tu nu ai, el nu are, noi nu avem, voi nu aveţi, ei nu au.

Vând apartament. Rog seriozitate şi naivitate

Destul de des, în discuţiile pe care le am cu apropiați sau colegi, apare argumentul „Preţurile au scăzut, de ce nu cumperi, doar nu vrei să-ţi dea cineva de pomană un apartament ?!” Aşa că trebuie să te pui totuşi în pielea vânzătorilor şi să încerci să-i înţelegi. Cine sunt, prin urmare, vânzătorii de apartamente din România ? Nu de alta, dar eu chiar nu vreau să păgubesc pe nimeni:

Proprietari cu state vechi: oameni care au cumpărat în urmă cu aproximativ 30 de ani, la un preţ considerat acum rezonabil (echivalentul a 20.000-30.000€, la cursul de azi). Includem aici pe cei care au achitat anticipat împrumutul la C.E.C. la începutul anilor ’90 (nu trecuseră nici 15 ani din cei 30 prevăzuţi în contractul cu Casa de Economii şi Consemnaţiuni), cât şi pe cei ce ’89 i-a prins chiriaşi dar au putut cumpăra, datorită inflaţiei, la preţ „de televizor color”. Da, ştiu, erau alte vremuri, nu exista piaţă liberă, acum e cerere mare (oare ?), dar locuinţele astea n-au întinerit între timp. Cât timp aceştia ar vinde la un preţ cel puţin egal cu preţul achiziţiei, nu există pierderi din partea lor (au plătit şi dobânzi, e adevărat, dar nu poţi include în preţul de azi şi costul creditului). Pierderi sunt doar din punct de vedere al orgoliului („dacă vindeam şi eu în 2006-2007, hehe, boier eram acuma !”). Asta e, n-a fost să fie.

Proprietarii lui 2000+ (pre-bulă): Au cumpărat de la sfârşitul anilor ’90 până în 2003, la psihologicul 10.000€/apartament. Şi în cazul lor, un preţ mai românesc* nu le-ar provoca pierderi, ba chiar le-ar aduce ceva profit.

Moştenitorii: Au primit de la părinţi, mătuşi Tamara sau alte rude o locuinţă. Prin urmare, orice sumă de bani primită în schimbul locuinţei respective e un câştig. Eventual pot închiria, în loc să vândă.

Victimele bulei imobiliare: Aici începe durerea. E normal să vrei să vinzi la un preţ cel puţin egal cu cel plătit în timpul bulei, dar nu-i uşor să găseşti clienţi. Dacă ai făcut credit şi vinzi acum la un preţ mai mic, ar trebui să vii de acasă cu diferenţă pentru a putea lichida creditul. Dacă ai cumpărat cu banii jos şi vinzi acum la un preţ inferior, nu vii cu bani de acasă ci doar îţi asumi pierderea. Totuşi, nu cred (părere personală) că aceştia sunt atât de numeroşi: cei mai mulţi au cumpărat pentru uz propriu şi nu se gândesc să vândă prea curând (dar e interesant de observat că şi aceştia se simt amenințați de scăderile de preţ).

Oricum o suceşti, nu prea pricep cum e cu pomana asta.

* am vorbit serile trecute cu un cuplu de prieteni plecaţi în Germania, într-un orăşel cu peste 100.000 de locuitori. mic centru universitar. Le-am povestit cum ne-am schimbat chiria şi m-au întrebat cât mai costă prin oraşul nostru un apartament de 2 camere, precum cel în care locuim acum. Vreo 40.000€, în unele zone mai puţin, în altele mai mult. „Tot atât e şi pe aici„, m-au informat ei (completare: a fost o neînțelegere: ei vorbeau de apartamente de 1 cameră, eu de 2).