Ne daţi ori nu ne daţi ?

reclamatie-p1

reclamatie-p2

Ei trăiesc printre noi, au drept de vot şi se înmulţesc. Suna a banc sec, dar asta e realitatea, pe scurt:

Un preot ortodox, unul catolic şi un rabin intră într-o bancă. Stai, că nu ăsta era: un economist (mă rog, putea fi şi un chimist, în cazul asta tot aia era) intră într-o bancă. Nu e singur, e cu fi-su. Fiu care e major şi angajat. Tatăl ia inițiativa şi explică doamnelor că vrea să facă un credit pentru un apartament. Nu pentru el, ci pentru fi-su. De fapt nu el face creditul, ci odrasla. Li se face un calcul şi li se promite o sumă de bani (cam mică, spun ei, ar fi vrut mai mult), ulterior însă află că pot nu pot „lua” nici pe ăia, ci cu câteva mii mai puţin, aşa că mama face un alt credit ca să acopere diferenţa necesară. Între timp se bagă placa cu expirarea fondurilor (pentru Prima Casă în euro) şi oamenii îşi smulg părul din cap. De aici lucrurile intră în ceaţă: printr-un miracol oamenii au luat totuşi banii, dar ar vrea mai mult, şi astfel avem „sesizarea sau nemulţumirea”.

Să li se dea, domnule, mai mult. Cât de mult pot duce. Şi dacă nu pot duce, să-i ia pe rând. I-or da ei înapoi, cumva.

Anunțuri

Îngraşi proprietarul ? (nu mai bine îi otrăveşti capra ?)

Auzi, de ce stai tu în chirie ? Decât să îngraşi burta proprietarului nu mai bine plăteşti o rată ?

Asta-i una din cele mai parşive întrebări legate de statul în chirie. Un fel de „nu sunt trist pentru că-mi merge prost ci pentru că le merge altora (mai) bine”. Se insinuează faptul că dacă ai fi chiriaş o perioadă destul de lungă, ai ajunge să îmbogățești pe cel căruia îi plăteşti lunar dreptul de a-i ocupa spaţiul (am putea discuta despre preţul chiriilor, dar nu despre asta e vorba aici, pentru că până la urmă nici preţurile locuinţelor nu-s de ici-colea).

critica

Dar întrebarea e greşită: nu numai chirie plăteşte lunar cel ce nu are casa lui. Ci şi mâncare, haine, energie, distracţii. Dacă stai să calculezi câţi bani mănânci într-o viaţă de om îţi pui mâinile în cap. Şi nici „nu rămâi cu ceva”. Sau haine, încălţăminte: chiar vrei să calculezi cât cheltuieşti pe ele ?

Se îmbogăţesc cei ce-ţi vând alimente ? Probabil, din moment ce nu vând doar ţie mâncare. Se îmbogăţesc cei ce-ţi vând haine ? Posibil, din moment ce rupi ceva haine de-a lungul vieţii. Se îmbogăţesc cei ce-ţi vând energie electrică sau gaz metan ? Cu siguranţă, doar deţin monopolul.

Exemplele pot continua, dar se înţelege că stilul de viaţă modern presupune cheltuieli zi de zi, lună de lună. Practic toţi banii câștigați într-o viaţă de om vor fi teoretic cheltuiţi sau, în cazuri fericite, lăsaţi (parţial) moştenire. Cu toţii suntem implicaţi în acest mecanism, pentru că şi noi primim bani din partea altor cetăţeni pentru munca depusă.

Dar ceea ce e fundamental greşit cu întrebarea de la început e că nu se referă la bunăstarea proprie, ci a altuia. Se ştie doar, calul moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Păi dacă o luam aşa, hai să nu mai mâncăm ca să nu îmbogăţim fermierii sau măcelarii, să nu mai cumpărăm haine ca să nu îmbogăţim firmele de textile şi să nu mai plătim comision agenţilor imobiliari ca să nu îşi mai ia aceştia BMW-uri !

Oare n-ar fi mai bine să lăsăm caprele vecinului şi să ne vedem de sănătatea oilor noastre ?