Și dacă tot veni vorba, mi-am adus aminte că mulți confundă legea falimentului personal cu legea dării în plată:
Legea falimentului personal (sau legea insolvenței persoanelor fizice – nr. 151/2015). Cum funționează ea pe alte meleaguri ? Dacă la un moment dat devii incapabil să-ți mai platești datoriile (îți scad veniturile), poți cere ajutorul tribunalului, care te poate declara insolvabil. Oarecum la fel ca în cazul firmelor, numai că aici vorbim de persoane fizice. Cum se procedeaza ? Pentru o perioadă de câțiva ani (să zicem 3-5), trebuie vii cu un plan de reorganizare a cheltuielilor (nu mai poți să cheltui bani pe lucruri ce nu-ți sunt vitale, nici să vinzi de nebun ce ai deja) și să rambursezi cu banii rămași cât mai mult din datoria ce o ai către creditori. La sfârșitul acestei etape, creditorii mai pot executa silit debitorul (adică pot vinde bunurile datornicului) dacă acesta nu a respectat planul stabilit anterior, însă oricare ar fi situația, restul de datorii sunt șterse. Suferi o perioadă, dar măcar scapi basma curată în final; în plus, cel mai probabil o perioadă de timp nici o bancă nu te va mai împrumuta, având în vedere istoricul tău.
În România, legea aceasta permite 3 metode de scăpare de datorii: printr-un plan de rambursare a datoriilor (descris mai sus, în cazul în care situația debitorului nu e critică – adică veniturile îți mai permit să achiți o parte din datorii – fără a mai lichida la final bunurile debitorului), prin lichidare de active (dacă situația finaciară a datornicului e critică și acesta nu are cum să plătească nici măcar o parte a datoriei) sau prin procedura simplificată (dacă datoria este de valoare relativ mică). Mai multe detalii aici. Problema e că legea nu se aplică încă la noi: ba nu erau stabilite normele de aplicare, ba se făcuse sâmbăta, ba a venit gerul etc (proiectul de lege a ajuns în Senat în anul 2009).
Legea dării în plată. De obicei, când vine vorba de un credit substanțial, e nevoie să garantezi cu un bun restituirea acelui împrumut. În cazul locuințelor cumpărate prin credit, gajul e însăși locuința cumpărată. Legea ar trebui să permită oricui nu mai dorește să plătească creditul (din orice motiv) să predea băncii garanția și să ceară astfel ștergerea datoriei. Ai făcut un credit pentru o locuință in timpul bulei imobiliare, ți-ai făcut calculele și consideri că nu mai merită să plătești (luând în considerare avansul și ratele plătite deja)? Foarte frumos, „duci cheile” băncii și ai scăpat de datorie.
Legea dării în plată e însă destul de controversată. Personal, consider lucrurile mai simple decât par: în momentul în care împrumuți o sumă de bani cuiva, ai nevoie de o garanție, și pentru a fi sigur că nu-ți asumi riscuri inutile, garanția ar trebui să fie de valoare cel puțin egală cu cea a împrumutului. Dacă ai evaluat gajul corect, n-ar trebui să fie o problemă să accepți vânzarea lui pentru a acoperi împrumutul (aparent, nimic nou, nu reinventează nimeni roata). Prin urmare, mi se pare că băncile din Romania sunt într-una din aceste 2 situații: fie nu au evaluat corect locuințele pe care nu doresc acum să le primească în locul banilor împrumutați (pentru că nu au știut că trăiam în perioada 2003-2008 o bulă imobiliară), fie au supraevaluat voit garanțiile (și-au calculat riscul și profitul și au considerat că merită). Dacă se găsesc în primul caz, băncile ar trebui să-și asume incompetența. Dacă se găsesc în cel de-al doilea, tot incompetența. Pentru că în ambele cazuri, și-au făcut calculele greșit.
Basme imobiliare 