Chiriaş în România – Becul

Vecinul nostru e supărat. Nu mi-a zis nimic, dar îl simt. Nu că am fi fost noi prieteni la cataramă (mai e şi diferenţa de vârstă), dar deschidea uneori câte o discuţie. Acum parcă salută cu jumătate de gură.

Soaţă-mea crede că ştie ce e cu el (deh, intuiţie feminină): becul de pe etajul nostru se strică periodic şi vecinii îl înlocuiesc la fel de periodic. Din câte ştiu, suntem singurii chiriaşi de pe etaj, şi ea spune că a văzut odată pe alt vecin înlocuind becul, şi parcă şi pe vecinul supărat. Nu, nu l-a înlocuit pe vecinul supărat, ci vecinul supărat a înlocuit becul, să ne înţelegem !

S-ar zice că ar fi frumos din partea mea să-l schimb când îmi vine rândul. Doar nici nu-i scump, şi în plus mi-aş face şi vecinii fericiţi. Dar eu nu o fac dintr-un motiv foarte simplu:

Într-o ţară civilizată, chiriaşul plăteşte sau repară orice stricăciune din locuinţa închiriată: strici tencuiala – o repari. Se strică aragazul – îl repari, şi aşa mai departe. Nu ştiu cum se procedează cu spaţiile comune, dar există diferenţe între o ţară civilizată şi România: nu, nu neapărat faptul că în prima poţi locui în chirie în acelaşi loc până la bătrânețe, pe când în România asta e doar un vis frumos, ci faptul că la noi chiriile sunt totuşi mai scumpe, raportate la venituri (am mai polenizat polemizat pe tema asta şi cu alte ocazii). În plus, pe meleagurile Mioriţei de cele mai multe ori se închiriază fără contract, deci s-ar zice că nu ai nici drepturi, dar nici obligaţii.

Dar să nu ne obrăznicim: pe la noi, dacă te-ai împiedicat peste uşile dulapurilor, mi se pare normal să le repari, ar fi absurd să chemi proprietarul, dar dacă îţi îngheaţă supa în frigider sau centrala termică nu mai încălzeşte apa, mi se pare la fel de normal să-l anunţi pentru reparaţii, asta dacă nu eşti de vină pentru defecţiuni. Cum reacţionează acesta, rămâne de văzut, am auzit de cazuri în care refuză să repare, dar asta e deja altă discuţie: cum ţi-e norocul. Sau cum scrie în contract, dacă ai semnat unul.

Dacă s-a stricat un sertar, am pus bani şi l-am reparat. La fel şi cu becurile din bucătărie – le-am înlocuit când a fost cazul, nu-s absurd (şi nu au fost singurele reparaţii). Dar nici fraier nu-s: când vom pleca, voi lua înapoi mânerul ce lipsea dulapului din bucătărie și pe care l-am cumpărat în a doua zi de chirie. Zgârcit ? Poate, dar suntem totuşi chiriaşi model: plătim la timp facturile (nu pot spune acelaşi lucru despre unii vecini), nu facem scandal şi nici probleme nimănui (ba chiar suferim din cauza unor vecini zgomotoşi).

În plus, atunci când se ia o decizie ce ţine de întreaga scară, apare un vecin cu lista locatarilor şi îţi cere, pe fugă, să semnezi. Ţi se dă de înţeles subtil că dacă ai fi proprietar, ai avea drept de veto sau ţi s-ar spune mai multe, dar cum nu eşti, ar fi frumos să semnezi în locul proprietarului şi să nu pui prea multe întrebări, pentru că „am vorbit noi cu domnul şi e în regulă”. Cum nu vrei, vecine, antene GSM pe bloc ?! Păi ne dau bani, omule ! Dar ia stai, că matale nici nu eşti proprietar, mâine-poimâine pleci de aici, termină cu mofturile ! Mai bine zi: ai dus citirea apometrelor luna asta ?

Vecine, n-am ce-ţi face. Becul nu-l voi schimba prea curând. Poate doar domiciliul. Da’ până atunci, nu crezi că ar fi frumos să declari 4 sau 5 persoane la asociaţie (nu stau prea bine cu număratul, dar eu cam atâtea văd dimineaţa), în loc de 2, cât sunt declarate acum ?

Poveşti dă viaţă

Dacă apuci să mergi pe la vizionări de apartamente, ai să auzi și-ai să vezi multe. S-ar putea chiar să înveţi din experienţa altora, fie bună, fie rea. Uneori vei simţi chiar compasiune pentru cei ce doresc să vândă sau să închirieze. Dar dacă stai suficient de mult de vorbă, ajungi să discuţi şi preţul. Moment în care îţi trece, de obicei. Compasiunea, adică.

O pastilă recentă:

Un cuplu tânăr se hotărăşte să plece în Italia. Muncesc pe acolo câţiva ani, după care se hotărăsc să se întoarcă şi să-şi continue viaţa aici (între timp făcuseră şi un copil). Socoteala însă nu le iese: nu reuşesc să găsească ceva decent de muncă prin România şi el se reîntoarce pe plaiurile mozzarelei, urmând să revină şi soţia împreună cu al lor copil, după ce va reuşi să închirieze apartamentul în care n-au locuit decât vreun an.

De aici povestea devine interesantă: deşi doamna mărturiseşte că a încercat să se angajeze de la revenirea în România dar nu a primit nici un salariu mai mare de 1000 de lei, ar dori să închirieze apartamentul de 2 camere cu 1200 lei lunar, sau cu cel puţin 1100.  I se oferă 1050 dar refuză politicos. Are argumente, la întoarcerea în ţară au cheltuit o grămadă de bani cu amenajarea şi utilarea (noroc că nu l-au cumpărat – a fost cadoul din partea părinţilor). N-ar vrea studenţi – deşi ştie că studenţii plătesc mai mult – pentru că a auzit că fac pagubă şi în plus mai şi pleacă 3 luni vara. Ar dori familişti – sunt serioşi şi nici nu dispar pe timpul verii – dar ăştia sunt mai strânşi la pungă. Altfel spus, ar vrea să fie şi cu ea în fund, şi cu sufletul în rai: să găsească familişti care să plătească cât studenţii. Nu ştiu dacă ar dori străini (ăştia plătesc şi mai bine), dar cum nu e în centru, cam greu să-i momeşti aici.

Nu ştiu nici cum şi-a făcut calculele: dacă ar primi studenţi, ar încasa anual 1200 x 9, adică 10.800 lei. Dacă ar alege familişti care să plătească 12 luni câte 1000 de lei (culmea, sub preţul minim dorit şi sub cel oferit !) s-ar alege cu 12.000 de lei anual. Însă doamna probabil a lipsit la orele de aritmetică. Şi la cele de marketing, pentru că anunţul are mai mult de o lună, însă nu a primit decât apeluri de la studenţi. O fi bine, o fi rău, oare să-şi facă griji ?

Şi asta nu-i tot: numărul familiştilor care aleg să locuiască în chirie e totuşi mic. Câţi familişti cunoaşteţi, eventual şi cu copii, care să locuiască în chirie ? Eu ştiu cam puţini. Cei mai mulţi compară costul chiriei cu cel al ratei pentru un apartament similar (se ştie doar discuţia chirie versus rată şi faptul că cei mai mulţi nu includ şi costurile utilării şi mobilării apartamentului). Un apartament precum acesta s-ar cumpăra acum cu un împrumut de 40.000€ (nu suntem în Bucureşti). La Prima Casă în euro, asta însemna o rată de vreo 210€ (aproximativ 945 lei). Acum, cu Prima Casă în lei, un împrumut similar înseamnă vreo 1000 de lei lunar. Mai vin cheltuielile cu mobilarea şi utilarea, evident, dar vede românul cum face după.

Dacă înlocuim „dar am „investit” o groază de bani în el” cu „dar l-am cumpărat cu atâţia bani„, aflăm cum gândesc şi cei ce vor să vândă un apartament. Ambele categorii își imaginează o cu totul altă realitate românească decât cea reală. Ironic, uneori realitatea pe care încearcă să o respingă îi respinge la rândul ei şi îi trimite pe alte meleaguri. Fix ca-n povestea dă mai sus.

Ce te bagi, domnule, eşti medic ?

Intri într-un restaurant. Comanzi o ciorbă. O guşti, nu-ţi place deloc şi ceri chelnerului să o ia înapoi şi să îţi aducă altceva. Chelnerul se conformează şi pleacă cu ea la bucătărie. De acolo iese însă bucătarul, supărat foc. „Da’ ce-are ciorba mea, domnu’ ? Nu-i bună ? Da’ cum ar trebui să fie ca să fie bună ? N-are gust de ciorbă ci de şosete ? Daaaa ?! Dar ce meserie aveţi, dacă nu vă supăraţi ? Nu mai bine mergeţi în locul meu să îmi arătaţi cum se face o ciorbă bună?”

Dialogul de mai sus e imaginar, însă am citit şi argumente asemănătoare din domeniul imobiliarelor. Cum că nu ar trebui să ne plângem de preţul sau de calitatea locuinţelor nou construite, pentru că nu avem pregătirea necesară şi habar nu avem cum se face şi cât costă să construieşti un bloc de locuinţe.

E adevărat, cei mai mulţi dintre noi nu au construit şi nici nu vor construi vreodată nici măcar o casă, darămite un bloc. Dar:

Nu trebuie să fi bucătar ca să poţi critica o ciorbă. Şi nici arhitect ca să pui la îndoială construcţia blocurilor. Şi nici nu-i treaba noastră să arătăm constructorilor (sau dezvoltatorilor, cum se numesc ei) cum ar trebui să fie construite locuinţele, la fel cum nu trebuie să demonstrăm bucătarilor cum trebuie făcută ciorba. Noi trebuie doar să judecăm rezultatul. Până la urmă oricine produce ceva pe lumea asta se supune regulii ăsteia.

Şi cel mai important, nu e treaba noastră să căutăm soluţii ieftine pentru constructori. Nici nu sunt sigur că le caută (deşi aş vrea sincer să o facă, în loc să mulţumească cerului pentru Prima Casă).

Mi-ar place să ştiu că dezvoltatorii noştri rumegă idei despre cum s-ar putea construi mai ieftin şi mai eficient.  Că au idei inovatoare pe care noi nu le vom avea niciodată. Doar de asta ei construiesc locuinţe iar noi facem cu totul altceva (în afară de a cârcoti pe internet).

Vreau să văd antreprenori, nu combinatori. Vizionari, nu şmecheri. Oameni responsabili, nu doar oportunişti.

Iar dacă acel mare cutremur cu care tot suntem ameninţaţi de ani buni va veni, vreau să văd că m-am înşelat. Nu de dragul constructorilor, care ar ieşi astfel basma curată, ci pentru cei care locuiesc în blocurile construite în ultimii 15 ani.

Mici fraude bancare

Marile fraude bancare au mai ieşit la suprafaţă în trecutul apropiat şi probabil vom mai auzi şi de alte cazuri în viitor. Dar nu ştiu cât de repede vom auzi despre micile fraude bancare. Spre deosebire de marile fraude, în care băncile par să fie cele afectate (vorbim de imaginea lor), micile găinării afectează mai degrabă clienţii şi lucrează în favoarea băncilor.

De exemplu, cei mai mulţi clienţi nu vor afla poate niciodată că odată cu creditul contractat i-au fost vândute abuziv şi alte produse bancare: câte o asigurare, câte un card sau un cont ce nu era musai să fie deschis. Condiţionarea nu exista de fapt (deşi funcţionarii bancari ar fi jurat că aşa e) şi dacă ar fi ştiut, cei mai mulţi clienţi ar fi refuzat probabil produsele vândute „la pachet” pentru care plătesc, evident, bani în plus.

La fel cum destui bătrâni ce au venit cu agoniseala de-o viaţă la bancă sunt fără să ştie clienţi ai produselor din categoria „Banca pentru locuinţe”, deşi nu au vârsta la care să îşi dorească asemenea produse şi nici nu au optat pentru aşa ceva. Dar e produs de economisire? E. N-au cerut ei să facă un depozit ? Au.

O întâmplare interesantă petrecută cu puţină vreme în urmă:

Un funcţionar bancar de sex feminin (să-i spunem domnişoara C.) lucrează într-o filială a unei bănci de top din România și pune la cale o mică excrocherie: când unii clienţi se prezintă pentru un credit, li se strecoară şi o cerere pentru un card de cumpărături. Funcţionara schimbă numărul de telefon al clientului cu cel al unui cunoscut şi când respectivul trebuie să fie sunat pentru a fi informat de existenţa respectivul card, altcineva vorbeşte în locul lui la telefon. Cardul nu va fi ridicat niciodată de client dar va fi folosit de C., care are grijă să pună totuşi banii la loc până la expirarea perioadei de graţie.

Totul funcţionează frumos până când unul din clienţi primeşte acasă un desfăşurător. În care sunt incluse tranzacţii plătite cu un card de cumpărături. Pe care nu-l solicitase şi pe care nu-l folosise vreodată. Urmează o vizită la bancă şi se descoperă toată tărășenia. Pusă în faţa dovezilor, C. a trebuie sa recunoască faptele, deci a încearcă să se scuze (cică se droga şi nu răspunde pentru faptele sale). Clientul a fost împăcat şi fapta nu a ajuns în presă.

Domniţa noastră a trebuit să părăsească banca, evident. Nu a fost însă concediată, ci a plecat cu acordul părţilor. A primit chiar şi o recomandare din partea fostului şef şi lucrează acum în cadrul altei bănci, pentru un salariu dublu. Gura lumii slobodă spune că a plătit cu o porţie de pasăre pentru a fi iertată şi că oricum în capitală de cele mai multe ori ăsta e compromisul făcut pentru a putea promova, deci de ce nu ar funcționa şi în provincie ?

Nu e singurul caz care a fost muşamalizat, însă un lucru nu pot înţelege: cum o fi fost convins clientul să nu facă plângere la Poliţie ? Ce naiba i-au oferit ? Şi ce mutră va face omul dacă va da cumva peste domnişoara C. în noua bancă ?

Despre binele propriu şi binele comun

„Am ajuns seara şi cum nu rezervasem o cameră, am întrebat la recepţie dacă au una liberă. Nu mai aveau, aşa că m-am văzut nevoit să cer o recomandare pentru alt hotel sau pensiune. Ştii doar că de obicei orice unitate de cazare e înfrăţită cu altele şi se recomandă reciproc. Recepţionera însă s-a blocat şi mi-a răspuns şocată: Păi cum să vă recomand altă pensiune ? Ar însemna să ne ajutăm concurenţa.”

Păţania de mai sus mi-a fost povestită de un prieten. Nu mai ştiu nici localitatea, nici pensiunea de care vorbea. Dar există şi exemple diametral opuse: mi-am petrecut zilele de miere în Bucovina şi într-o seară, în timp ce luam cina, am tras cu urechea la o discuţie între patroana pensiunii la care eram cazaţi şi 2 domni. Am înțeles că doamna dorea să organizeze o sesiune de perfecţionare pentru bucătari şi chelneri, la care urma să invite şi personalul altor pensiuni din zonă, urmând să suporte integral costurile cu cazarea şi masa instructorilor. La început nu am priceput de ce ar face lucrul ăsta: de ce ar instrui şi personalul altor pensiuni ? De ce ar plăti pentru asta ? Nu ar intra practic într-un conflict de interese ? De ce şi-ar fi ajutat concurenţa ?

Simplu: în primul rând femeia nu avea de ce să se teamă de concurenţă, pensiunea ei fiind peste majoritatea celor din împrejurimi. În al doilea rând, dumneaei înţelesese probabil că ajutând să crească valoarea zonei, va avea de câștigat în final şi pensiunea ei. Dar cel mai important, probabil ştia că un client ce-i va păşi pragul dar nu va găsi o cameră disponibilă va trebui îndrumat spre alt obiectiv, altfel omul va face cale întoarsă sau poate nu va mai reveni prea curând în localitatea respectivă. Şi nu poţi recomanda o pensiune ce nu se ridică la standardele pe care tu însuţi le promovezi, nu ? Doamna înţelesese un lucru elementar: că face parte dintr-o comunitate.

***

Unde vreau să ajung cu asta ? Cineva îmi spunea odată că ar trebui să nu mai pierd vremea pe aici pentru că soluţiile la problemele mele locative nu se găsesc pe forumuri. Avea dreptate doar pe jumătate: da, soluţiile pentru a avea locuinţa ta nu se caută pe internet, dar nu, nu ăsta a fost motivul pentru care am pornit blogul. Cu siguranţă nu e singurul care crede că am început să scriu aici pentru că îmi doresc ca preţurile să scadă pentru „a prinde” şi eu „ceva” (până la urmă, dacă constructorii apar la TV şi debitează despre preţurile care au atins (din nou) minimul anului, de ce nu ar debita pe internet şi cumpărătorii cu privirea la minimul de mâine, mai mic decât cel de azi ?) Pentru a-mi ajuta cititorii să înţeleagă motivaţia din spatele blogului, poate ar trebui să dezvălui un pic mai multe despre mine şi convingerile mele (nu de alta, dar dacă tot am ajuns la al o sutălea articolul, hai s-o fac şi pe asta):

Nu (prea) am simpatii politice. Nici pentru pateticii ce fură elegant dar apoi îşi înscenează sinucideri pentru că nu-şi mai găsesc ouăle, nici pentru preşedinţi ce fac pe justiţiarii doar la ore fixe. Aproape toţi sunt o apă şi un pământ.

Nu lucrez la stat, nu mă văd lucrând vreodată şi nici nu m-am angajat cu pile (da, a început să se poarte şi în domeniul privat). N-am pupat şi nici nu cred că voi pupa pe nimeni în fund pentru un loc mai cald, din contră. Poate că sunt un fraier, dar sunt mai fericit aşa.

De ce scriu pe blogul ăsta ? Pentru că mă săturasem să comentez pe alte situri. Pentru că nu îmi doresc să trăiesc printre oameni care vor ajunge să nu îşi poată plăti ratele sau care să aibă ca principal scop în viaţă plata datoriilor. Nu e vorba de altruism, e tot egoism până la urmă: nu vreau să fiu om liber printre sclavi, vreau să fiu om liber printre oameni liberi, ce nu au grija zilei de mâine. Dacă nu înţelegi ce vreau să spun şi crezi că nu ar trebui să-ţi pese de soarte celor din jurul tău, încearcă să mergi pe jos noaptea într-un cartier rău famat. Ai să pricepi ce înseamnă să trăieşti printre oameni ce nu au nimic de pierdut. Sau altfel spus: v-ar plăcea o viaţă de nabab într-o ţară bananieră ? Mie nu. Nu-mi fac iluzii că blogul ar putea să răstoarne munţi, dar aş fi împăcat să ştiu că timpul folosit pe aici nu a fost pierdut în zadar.

E adevărat că blogul mă poate ajuta, dar într-o măsură limitată, pentru că cea mai mare parte a ajutorului mi l-am oferit deja singur. Cel mai important beneficiu a fost acela că mi-a(m) convins soţia că nu e momentul să capitulăm şi să cumpărăm la preţurile actuale. Probabil că mă exprim mai bine în scris iar faptul că articolele de aici au avut parte de discuţii şi comentarii a validat cumva convingerile pe care mi le-am exprimat de multe ori şi în viaţa de familie.

Sunt chiriaş, am mai spus-o pe aici, prin comentarii. Şi nu pentru că nu ne-am permite să cumpărăm: am reuşit să economisim, soaţa mea şi cu mine, în mai puţin de 10 ani de muncă, banii pentru un apartament (şi nu o consider laudă, e doar o constatare). Fără să fur, fără să înşel, fără să câștig la Loto, fără moşteniri, fără să prind un loc în vreun ANL, fără să mâncăm doar o dată pe zi, fără bani de la rude sau familie (doar o foarte mică parte din economii sunt bani primiţi de la părinţi, o parte din bani sunt darul de nuntă, restul sunt economii). Nu se poate ? Ba se poate, doar că îţi trebuie un pic de disciplină în a-ţi planifica cheltuielile şi a economisi lună de lună, ani de-a rândul. Cei mai perspicace s-au prins probabil că unele povestiri de pe aici sunt inspirate din viaţa reală. Că soluţiile prezentate sunt sau nu pe placul majorităţii e deja altă discuţie: medicul nu-ți spune că medicamentul are gust bun, ci îţi vorbeşte de beneficiile lui: vrei să îl iei – îl iei. Făcusem o listă cu sfaturi despre cum se poate realiza acest lucru, dar am şters-o între timp: mi se pare stupid să dau indicaţii sau să spun cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa sau să-ţi cheltui banii.

Oi fi având un serviciu bine plătit, veţi spune. Nu ăsta e motivul: majoritatea colegilor de serviciu au rate pe 30 de ani şi eu nu sunt nici de departe cel mai bine plătit din firmă. Iar cei ce nu au rate îşi vor face cât de curând. Totuși nici unul nu m-a întrebat cum se pot strânge bani de un apartament, pentru că, nu-i aşa, e im-po-si-bil, o ştie oricine. Aud însă destul de des sfaturi cu privire la overdrafturi sau carduri de cumpărături, pentru că „nu ştii niciodată când ai nevoie de bani”. Aceiaşi colegi îmi explică, foarte siguri pe ei, că nu ai cum să scapi fără rată pe 30 de ani. Cine-s eu să-i mai contrazic ? Am obosit încercând să fac asta. Nu mai bine scriu aici ? Şi-aşa unii din ei mă citesc fără să ştie.

Recunosc că nu ăsta a fost planul cu care am pornit la drum cu ceva ani în urmă: fără Prima Casă am fi cumpărat pe la începutul lui 2010, când probabil preţurile s-ar fi liniştit şi că atunci am fi făcut un credit mic pentru diferenţa de bani ce ne lipseau. Cum guvernanţii au fătat Prima Casă, a trebuit să aşteptăm şi să continuăm să economisim. Indirect, ne-au făcut (şi) un bine, scăpându-ne de rată.

Realizez foarte bine că cei mai mulţi dintre români nu pot economisi nici măcar avansul de 5% (sau nu au motivația să o facă), de aici şi capcana de a spune „oricum nu pot strânge bani, de ce să mai aştept ?” Mai ales când păţiţii se ţin de dat sfaturi. Ştiu, cei mai mulţi vor spune că au familie, copii, şi că nu (mai) pot alege chiria ca şi alternativă. Eu nu-s de acord, dar ce ştiu eu, mai ales că nu am copii ?

***

Să revenim la noţiunea de comunitate, părăsind sfera imobiliarelor. Două ştiri diferite ce au totuşi ceva în comun au apărut în ultima lună: moartea copilului muşcat de câini şi violul jurnalistei. Să-mi spun părerea: problema maidanezilor nu e a primăriei sau a ONG-urilor, ci a cetăţenilor, care trebuie să înţeleagă că civilizaţia nu e un drept, ci o datorie. Atâta timp cât oamenii vor cumpăra câini de rasă în loc să adopte un maidanez (şi nu-mi spuneţi că sunt urâți, că vă iau de mânuţă, vă dau jos ochelarii de cal şi vă arăt mai mulţi maidanezi frumoşi decât puteţi adopta în 7 vieţi), atâta timp cât ne vom preface că nu ştim de unde pică aceşti câini pe stradă şi atâta timp cât nu ne vom implica activ în rezolvarea problemei, degeaba sărim cu securea la gâtul câinilor. Problema câinilor comunitari (oare de ce le zice aşa ?) e a comunităţii, nu a primarilor. Iar uciderea lor nu rezolvă problema cât timp izvorul de câini curge liniştit. Nu v-am convins ? Continui:

În cazul jurnalistei (şi a altor femei care au trecut prin situații similare), membrii comunităţii au preferat să nu intervină. Avem poliţişti, jandarmi, gardieni publici, pentru ce îi plătim ? Ca să intervină în genul ăsta de situaţii. De ce să îmi risc eu pielea pentru binele alteia ? Oare genul acesta de explicaţii ar fi acceptate de o femeie care a trecut prin aşa ceva sau de membrii familiei ? Oare nu ar dori mai degrabă ca membrii comunităţii din care face parte să intervină în loc să meargă mai departe ? Şi dacă da, de ce în cazul câinilor comunitatea susţine că nu are nici o obligaţie ? De ce ar trebui comunitatea să intervină selectiv ? Vrem până la urmă să facem parte dintr-o comunitate sau nu ?

De ce insist să tot repet cuvântul „comunitate” ? Printre altele, şi pentru că indivizi precum Georgică nu par să îl priceapă. Şi poate că nici nu trebuie, dar dacă tragem cu ochiul în ograda vecinilor mai civilizaţi observăm că ale lor comunităţi sunt totuşi (mai) unite.  Poate că şi de aici vine forţa lor. Noi însă părem să culegem fix ceea ce semănăm, precum în Povestea Poveştilor lui Creangă.