Noua Casă: a fi sau a nu fi ?

Prin presă circulă de puţină vreme zvonuri (ZF, Antena 3, Adevărul) despre transformarea programul Prima Casă în „Noua Casă”, disponibil doar pentru achiziţia de locuinţe noi. Totul a pornit de la publicarea noului program de guvernare, în care apare specificată schimbarea de mai sus. Detalii despre data de la care va intra în vigoare nu există însă, ceea ce nu dă prea mare valoare anunţului. Mai mult, din partea guvernului au apărut deja semnale că Prima Casă va continua în forma actuală. Cu ceva vreme în urmă se vorbea, tot prin presă, chiar de renunţarea la Prima Casă în euro şi folosirea exclusivă a variantei în lei, dar nici zvonul acesta nu s-a confirmat încă.

Să nu uităm că presa şi-a făcut un obicei din a anunţa genul acesta de evenimente, fără materializare, însă. Pastile de genul „Prima Casă se încheie” s-au folosit de nenumărate ori, în speranța de a mai prinde câţiva clienți speriaţi că „nu mai apucă”.

Ce-ar însemna totuşi demararea programului Noua Casă, în defavoarea Primei Case ? În prima instanţă, locuinţele nou construite ar deveni (aparent) mult mai uşor de cumpărat decât cele vechi (datorită păstrării avansului de 5%), iar cele vechi ar trebui să se vândă cu avansul clasic de minim 25%. Spun „în prima instanţă” pentru că dispariţia avansului de 5% pentru apartamentele vechi va duce la scăderea preţurilor acestora, din moment ce clienţii nu îşi vor mai permite preţurile actuale (despre avansul mare ce duce la scăderea preţurilor am mai vorbit). Efectul ar fi însă de domino: odată scăzute preţurile apartamentelor vechi, şi cele ale apartamentelor noi ar fi forţate să scadă (asta în cazul în care sunt amatori de asemenea locuinţe). Cu siguranţă băncile nu îşi doresc scăderea garanţiilor creditelor ipotecare şi nu ar fi prea fericite de apariţia programului, dar asta e deja altă poveste.

De dragul discuţiei, de ce ar putea alege acum guvernanţii să susţină vânzarea de locuinţe noi în defavoarea celor vechi ? În principiu, acesta a fost obiectivul declarat oficial la demararea Primei Case: susţinerea sectorului construcţiilor. Probabil că domnii au sperat lichidarea stocului de locuinţe noi, odată cu vânzarea celor vechi. Numai că socoteala de acasă nu a funcţionat cu cea din piaţă: cele mai multe apartamente vândute au fost vechi, nicidecum noi. Dacă tovarăşii presimt însă vremuri tulburi, probabil că vor renunţa la aparenţe şi vor încerca să facă ce au dorit de la bun început: să scape, indiferent de preţ, de locuinţele construite în perioada boomului imobiliar, cât se mai poate. Cum cei mai mulţi cumpărători nu ar înţelege probabil prea repede că eliminarea avansului de 5% în cazul achiziţiei de locuinţe vechi e în favoarea lor (cu condiţia să aibă niţică răbdare, până se dezmeticesc proprietarii), ar fi posibilă o creştere a numărului de tranzacţii pentru locuinţele noi şi o eventuală lichidare de stoc (oricum numărul apartamentelor noi e probabil sub 10% din totalul de locuinţe date spre vânzare).

E de dorit un asemenea program ? Evident că da, din moment ce ar fi un prim pas spre normalitate şi ajustare a preţurilor, dar să ne ţinem momentan izmenele pe noi, atât cumpărătorii, cât şi constructorii ce par să-şi vadă visul împlinit şi să aşteptăm anunţul oficial.

Evoluţia creditelor ipotecare – înainte şi după Prima Casă

Dacă la sfârşitul lui 2008 se numărau 158.000 de credite ipotecare în derulare, în luna mai 2012 existau în România 233.000 de astfel de credite. 80.000 de credite Prima Casă au fost acordate în perioada iunie 2009 – decembrie 2012.

158.000 de credite ipotecare semnate în 6 ani (2003-2008) înseamnă o medie de 26.000 credite ipotecare/an.

80.000 credite Prima Casă acordate în 3,5 ani (iunie 2009 – decembrie 2012) reprezintă aproximativ 23.000 credite ipotecare/an (cu 11% mai puţin faţă de perioada ce precede Prima Casă). Ar mai fi şi creditele standard, dar cum marea majoritate a ipotecarelor după 2009 au fost cele Prima Casă, le putem neglija.

Prin urmare, în perioada 2003-2009 s-au acordat anual, în medie, aproximativ acelaşi număr de credite ca şi în perioada 2009-2012: vreo 23-26.000.

Ceva nu se leagă, totuşi. Nu ştiu câţi din voi îşi amintesc nebunia creditării din băncile româneşti prin 2006-2007: băncile erau pline de clienţi ce aplicau pentru credite, mare parte multe fiind ipotecare. Astăzi avem filiale de bănci ce nu au mai acordat de luni bune un credit ipotecar. E adevărat că sunt bănci care au succes cu Prima Casă, dar cele mai multe nu o duc prea bine la acest capitol. Scepticii nu au decât să întrebe funcţionarii băncilor sau cunoscuţii ce lucrează prin instituţiile bancare pentru a se asigura de acest lucru.

Desigur, cele 158.000 de credite nu sunt distribuite în mod egal în perioada 2003-2009. Numărul lor a crescut de la an la an, începând cu 2003 şi mergând până în 2007, apogeul creditării, scăzând apoi în 2008 şi până la jumătatea lui 2009. Putem considera o distribuţie de genul 10.000 de credite în 2003, 15.000 în 2004, 25.000 în 2005, 45.000 în 2006, 54.000 în 2007, 6.000 în 2008 şi 3.000 de credite în 2009 (până la demararea Primei Case). Dacă le însumăm, ajungem la 158 de mii. Evident, distribuţia e pur empirică, cifrele nu sunt exacte (mai puţin cea pentru 2007) şi le-am folosit de dragul exemplului.

Dar ştim sigur următoarele: în 2007 s-au acordat 54.000 de credite ipotecare, de 2,5 ori mai mult faţă de media anuală a Primei Case. Numai că dacă împarţi un număr măricel la 2,5, cam rar vei avea un rezultat ce tinde spre zero.

Care să fie atunci explicaţia ? Să fie de fapt oare în derulare mult mai puţin de 80.000 de credite Prima Casă  ? Să meargă atât de departe manipularea prea-iubiţilor noştri guvernanţi ?

Totul va fi bine !

Cam ăsta era dictonul după care se ghidau în viaţă românii (dar nu numai) până prin 2008. Unii, chiar şi acum. Totul va fi bine şi vom putea plăti ratele, preţurile apartamentelor vor creşte şi vom putea vinde cu profit oricând vom dori, putem să facem rate mari (fixe sau crescătoare) pentru că salariile vor creşte şi ne va fi foarte uşor să le plătim în viitor. Iar cei ce îndrăznesc să gândească altfel sunt doar nişte fricoşi ce nu vor să ia viaţa în piept. Desigur.

Mă întreb totuşi:

Dacă toată povestea cu „Totul va fi bine până la urmă” ar fi adevărată, de ce mai avem sistemul de pensii ? (de fapt, stai, şi ăsta e pe ducă). Dacă financiar vorbind viitorul e atât de bănos, de ce mai e nevoie să cotizăm la fondul de pensii din moment ce salariile vor creşte atât de mult încât vom trăi la bătrâneţe din banii ce vor veni din ce în ce mai mulţi în conturile noastre? Întreb şi eu, nu dau cu parul. Iar exemplul sistemului de pensii e doar unul, mai sunt şi altele.

Adevărul e că în cele mai multe cazuri, viitorul nu sună bine. După 35 de ani devine din ce în ce mai greu să te menţii competitiv pe piaţa muncii, mai ales acum, cu tehnologia şi tehnologiile care se dezvoltă ameţitor. Iar creşterile salariale ce vin (sau nu) acoperă de cele mai multe ori doar inflaţia. Nu mai vorbim de faptul că problemele de sănătate vor începe să apară, iar sănătatea costă din ce în ce mai mult (cum mai stă treaba cu co-plata în sănătate ?)

Românii, spre deosebire de alte naţii, nu au o istorie a creditelor pe perioade lungi. Cei care au contractat un credit în comunism (de prin 1975 încoace) nu au plătit decât maxim 15 ani, pentru că după 1990 creditele au putut fi achitate anticipat, datorită inflaţiei galopante, iar condiţiile de creditare erau oricum mult mai blânde, nu cele ale capitalismului sălbatic de astăzi.

Ce îl aşteaptă deci pe cel ce se încumetă astăzi la un împrumut pe 30 de ani ?

Scenariul optimist: Plăteşte rate 30 de ani. La 55-60 de ani a terminat cu ele. Îşi trăieşte apoi bătrâneţea din pensie.

Scenariul realist: Plăteşte ratele vreo 10 ani, după care nu mai este în stare (mai creşte dobânda, mai creşte cursul valutar). La 60-65 de ani, când ar trebui să iasă la pensie mai are încă vreo 10 ani de plată, pentru că banca i-a reeşalonat creditul pentru a putea să-şi permită rata. Când devine în sfârşit pensionar se trezeşte din nou că nu mai e în stare să plătească pentru că în loc să primească pensia întreagă, ia doar vreun sfert. Ar strânge banca de gât, dar nu mai are vlagă.

Totul va fi bine, zici ?

sursă foto

Prima Casă – ce vă ascund băncile

Cineva mă îndemna acum aproape 2 luni să scriu despre Prima Casă: cât este de rentabilă, dedesubturile ei, statistici legate de cei care au contractat un asemenea credit (câţi nu mai pot plăti ratele) ş.a.m.d. Fără să mă declar expert în problemele programului, pot spune câteva lucruri pe care le-am auzit mult prea rar (spre deloc) prin media.

sursă foto

Prin urmare, ce gogoşi se mănâncă în legătură cu Prima Casă ?

• „În loc să plăteşti lunar chirie pentru un apartament, cu aceeaşi sumă poţi plăti rata pentru acelaşi apartament achiziţionat prin programul Prima Casă„

Dacă apartamentul de 2 camere pe care vrei sa îl cumperi presupune un credit pe 30 de ani, cu o rată egală cu chiria pe care o plătești lunar, faci o afacere proastă. Unii spun că preţul unui apartament ar trebui să fie 100 de chirii lunare (şi că peste e speculă), alţii că rata devine o afacere bună dacă e egală cu chiria, în cazul unui credit constituit pe 15-20 de ani, sau dacă rata pe 30 de ani este la 50-75% din valoarea chiriei (și dacă există premisele menținerii pe întreaga durată a creditului la valoarea respectivă: dobândă fixă, credit în moneda în care este plătit clientul etc). Este cazul Primei Case ? Nu prea.

În plus, nu cumperi când preturile sunt încă în scădere. Ce te faci dacă scăderea de preţ într-un an e dublul chiriei pe care ai plăti-o în anul respectiv ?

Mai mult, un lucru care se neglijează foarte des: rata egală cu chiria presupune un risc. Dacă îţi pierzi serviciul, chiar şi pentru câteva luni, rata nu prea îţi oferă opţiuni. Chiria, însă, da: dacă stai în chirie la 2 camere te poţi muta la o cameră, sau poţi subînchiria una din camere etc. Exemple legate de cat de bună afacere devin creditele în general, să tot fie: 1, 2, 3. În ce priveşte Prima Casă, lucrurile stau încă bine, dar să nu uităm că cei mai mulţi mai au de plătit vreo 27 de ani.

• „Avantajul programului Prima Casă este 3,96% marja de dobândă fixă pe toată perioada creditului„

Se încearcă o manipulare fină, cum că dobânda creditului ar fi fixă. Nu este ! Dobânda reala (Dobânda Anuală Efectivă, prescurtată DAE) este compusă din:

DAE = Marja bancă (fixă) + EURIBOR 3M (variabilă)

În septembrie 2012, DAE pentru un credit Prima Casă era în jur de 4,2 % (3,96% + 0.25%), în funcţie de banca aleasă. EURIBOR 3M (euribor la 3 luni) a avut însă în trecut valori mult mai ridicate, de 5,4%, adică cu 5,15% mai mult decât în momentul de faţă ! (click pe grafic pentru mărire):

sursă grafic

Ce presupune o eventuală revenire a EURIBOR 3M la această valoare ? DAE va deveni 9,4%, ducând , în cazul unui credit pe 30 de ani, la o creştere a ratei cu 70%  ! (iar în cazul unui credit pe 25, 20 sau 15 ani – o creştere a ratei cu 60%, 51%, respectiv 39%).

Poate clientul să suporte o asemenea creştere a ratei ? Având în vedere că de obicei rata este aleasă pe principiul „iau toţi banii pe care mi-i dă banca”, e greu de crezut.

• „O multitudine de categorii de venituri de luat în calcul„
• „Grad de îndatorare maxim 67%„

Cum este acest lucru în avantajul clientului ? Banca ar trebui să se asigure că respectivul client va fi în stare să îşi plătească ratele, orice s-ar întâmpla, adică va fi încă solvabil şi când una din sursele sale de venit va dispărea (soţul/soţia îşi pierde serviciul etc). Atitudinea „sigur nu mai aveți nişte bani prin buzunare, de care aţi uitat ?” este tocmai opusul, şi sună mai degrabă a „hai să ne prefacem că vă permiteţi acest credit şi după aceea vedem noi cum vă facem să plătiți”.

• „Creditul Prima Casă beneficiază de garanţia statului” (NB: garanţia era 100% până la Prima Casă 3 şi este 50% la Prima Casă 4)

Cea mai gogonată dintre toate, pentru că mulţi clienţi pleacă acasă cu ideea că, în cazul în care nu vor mai reuşi să plătească ratele, statul va plăti în locul lor. Nimic mai fals ! Această garanţie a statului este în favoarea băncii, nu a celui ce a contractat creditul. Cum vine asta ? Pai orice instituţie bancară ce împrumută unui cetăţean un leu îşi asumă riscul de a nu mai primi înapoi respectivul leu plus dobânda aferentă. De aici şi dobânzile mai mari, în cazul țarilor cu risc mare, precum România. În cazul de faţă, pentru a convinge băncile comerciale să acorde credite românilor, statul se oferă (pe banii noştri, a plătitorilor de taxe şi impozite) să acopere pierderile băncii în cazul în care clientul Prima Casă devine rău platnic.

Ce se întâmplă deci în cazul în care nu mai poţi plăti creditul imobiliar ? Statul român plăteşte băncii 50% din soldul finanţării şi apoi execută imobilul, de unde poate să îşi recupereze (sau nu) paguba. Statul garantează doar 50% din valoarea creditului, şi recuperează doar 50% din pierdere.

Când se ajunge la această situaţie ? Banca poate solicita plata garanţiei de la stat dacă există o întârziere de plată mai mare de 90 de zile. Ulterior, statul îşi recuperează pierderea prin executarea silită a clientului. Procedura aplicata va fi cea aferentă recuperării oricărei datorii neachitate la bugetul de stat. Împrumutatul dă în scris băncii că poate lua bani din contul său de salariu, în cazul în care nu îşi mai poate achita datoriile (e nevoie totuşi ca o instanţă să permită băncii poprirea ratelor din contul respectiv).

• „Fără comision de acordare sau gestionare lunară„

Mulţumim foarte mult băncilor că, pe lângă dobânda pe care o aplică, nu mai cer şi alţi bani. Îmi poate explica cineva rostul comisionului de acordare a creditului ? Sau a celui de gestionare lunara ? Dobânda nu se plăteşte tot lunar ?

• „Asigurarea extinsă pentru toate riscurile a imobilului ipotecat, cesionată în favoarea statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a băncii – obligatorie„

Deci clientul plăteşte asigurarea, dar ea este cesionată în favoarea statului român, nu a clientului. Nimic în neregulă, evident.

• „Avans de doar 5%„

L-am auzit pe Moise Guran vorbind zilele trecute despre Prima Casă, la o oră de maximă audienţă, întrebându-se de ce românii aleg programul în locul celorlalte credite imobiliare. Tot el răspundea că asta se datorează dobânzii mai mici şi avansului minuscul. Nici o vorbă însă despre faptul că fără Prima Casă am fi avut preţuri mai mici. Adică mici minciuni prin omisiune (nu prezinţi dezavantajele dar menţionezi avantajele, care până la urmă, dacă sunt disecate cu atenţie, tot dezavantaje se dovedesc a fi). Manipulăm fin, dar manipulăm, carevasăzică.

Partea a 2-a, aici.

Există viaţă fără agenţi imobiliari ?

Sau „cum să găseşti chirie şi să cumperi un apartament fără ajutorul agenţilor imobiliari”. Despre agenţi am mai vorbit, dar azi vom vedea cum şi dacă ne putem descurca fără ei. Scuipăm în sân şi purcedem.

Există metode clasice de păcălit agenţii imobiliari (mers la vizionare în locul clientului final), dar consider că asemenea metode sunt de ocolit dintr-un singur motiv: îi face pe bieţii oameni să se simtă utili (hei, şi hârtia igienică e utilă, nu ?) sau folosiţi, înşelaţi, furaţi (la fel ca şi hoţii de buzunare prinşi cu portofelul altuia în mână, la 5 minute după ce l-au „găsit”. Cu siguranţă şi ei se simt furaţi când rămân fără „pradă”).

Păi cum, vor spune unii agenţi, vă folosiţi de serviciile noastre şi nu vreţi să plătiţi pentru ele ?
Ce să zic:  singurul motiv (în cele mai multe cazuri) pentru care agenţii imobiliari mai au clienți este acela că respectivii clienţi nu au de ales, pentru că nu găsesc decât anunţuri de intermediere, şi nu cele postate de proprietari, ce sunt preluate urgent de agenţii. E ca şi cum ai încerca să mergi pe un trotuar plin de rahaţi de câine: nu-i vina ta că ai nimerit în ei, dacă sunt peste tot. Dar staţi fără griji, dragilor, când vom avea nevoie de serviciile unui agent imobiliar vă vom anunţa noi. Până atunci staţi cuminţi în băncile voastre, cu gramatica de clasa a 5-a în mânuţe. Nu e atât de grea pe cât pare.

Deci ce alte metode eficiente şi cinstite ne mai rămân ? Pe lângă clasicele căutări pe internet, care ne duc de cele mai multe ori tot către anunţurile agenţilor, ar fi vreo două:

Publicarea de anunţuri pe situri de specialitate

• Situri pe care oricine poate posta anunţuri sunt destule. Specificaţi clar ce anume căutaţi (număr camere, mobilier, dotări, preţ) şi menţionaţi „Exclus agenţiile imobiliare”. Sau, dacă aveţi totuşi un suflet mare şi vreţi să daţi un colţ de pâine unui agent, specificaţi comisionul pe care sunteţi dispus să îl plătiţi pentru plimbarea până la uşa proprietarului şi câteva bolmojeli de genul „deci are termopan, aragaz aproape nou, e aproape de mijloacele de transport în comun”: 100, poate 200 de lei, dar nu mai mult. Îi vor ajunge cât să nu moară de foame şi să poată merge la nişte cursuri de orientare profesională.

• Costuri ? De obicei zero, pentru că publicarea anunţurilor nu costă nimic.

• Rată de succes ? Medie, există destui proprietari ce nu folosesc un computer sau nu au acces la internet.

Publicarea de anunţuri în ziarele locale

• Orice oraş are cel puţin un ziar local ce publică contra cost (unele chiar şi gratuit) anunţuri de tot felul.  Se aplică aceleași reguli ca şi în cazul anunţurilor online.

• Costuri ? Relativ mici, maxim 10 lei pentru o zi de publicare a anunţului.

• Rată de succes ? Destul de mare, deoarece majoritatea proprietarilor vor citi mai ales anunţurile din ziare. Din fericire, anunțurile din categoria „Caut chirie” sunt mult mai puţine decât cele cu „Ofer chirie”, proprietarilor fiindu-le mult mai uşor să găsească un client.

Fluturaşi în cutiile poştale

• Am auzit adesea oameni plângându-se că doresc să cumpere un apartament, dar nu găsesc nimic decent fără o agenţie imobiliară. „Păi aţi încercat să lăsaţi fluturaşi în cutiile poştale din blocurile în care v-ar place să locuiţi ?” „A, nu, asta nu am încercat !” De ce ? Nimeni nu ştie. Metoda merită încercată în cazul cumpărării unui apartament, în cazul închirierii proprietarii nu vor prelua corespondenţa decât foarte rar.

• Costuri ? Printatul unei foi A4 costă aproximativ 50 de bani, şi poate cuprinde vreo 24 de fluturaşi, suficienţi pentru a alimenta măcar jumătate din cutiile poştale ale unei scări de bloc. 400 de scări înseamnă 200 de lei.

• Efort ? Presupunând că există un număr de 100 de blocuri de interes (adică 200-300-400 de scări) şi că puteţi implica şi familia sau 1, 2 prieteni, adică în total 3-4 persoane, că lăsatul fluturaşilor nu durează mai mult de 5 minute per scară, putem considera că se acoperă 50 de scări pe oră, adică toate blocurile dorite într-o singură zi (maxim două, în cazul oraşelor foarte mari). O zi din viaţa voastră şi un cost de maxim 200 de lei în locul plăţii unui comision de cel puţin 1000€, cât taxează acum o agenţie imobiliară. Pare un târg profitabil, nu ?

• Rată de succes ? Teoretic, destul de mare. Singurii ce nu pot fi interpelaţi prin această metodă sunt vânzătorii ce nu locuiesc în apartamentul pe care îl au spre vânzare. Dar chiar şi aşa, la ce seceta de cumpărători este acum, s-ar putea să mai afle de la câte un vecin că există doritori ce nu doresc să lucreze cu agenţi imobiliari.

Dacă mai ştiţi şi alte metode, nu fiţi egoişti şi dezvăluiţi-le !

Românii nu au bani decât pentru apartamente sau case

sursa foto

Românilor le place vinul alb şi şpriţul. Ei nu ştiu că vinurile roşii sunt mai apreciate, pentru că buchetul de arome e mult mai bogat şi că obiceiul de a turna apă în vin se moşteneşte din vremuri în care gustul prost al vinului trebuia diluat, ascuns cumva. Şi până la urmă, când au fost la shopping la Viena, au văzut că până şi austriecii au în meniurile restaurantelor şpriţurile, deci e o băutură cool, nu ?

Romanii nu mănâncă, atunci când vine vorba de brânzeturi, decât caş, telemea, brânză de vaci şi poate urdă. Nu mai contează că acel caş pe care îl cumpără din piaţă are mai mult lapte de vacă decât de oaie sau că nu e închegat după reţeta tradiţională . Ei nu vor cumpăra niciodată aiureli precum Danish blue, Gorgonzola sau Roquefort, sau variantele mai blânde – Camembert şi Brie – pentru că ei ştiu, deşi nu au încercat niciodată, că o brânză cu mucegai, fie el şi nobil, nu poate fi gustoasă. Ce mai contează că mucegaiurile folosite (Penicillium candidum, Penicillium glaucum, Penicillium roqueforti şi Penicillium gorgonzola) sunt veri drepţi ai faimoasei peniciline găsite în farmacii şi că reţetele de fabricaţie sunt respectate cu stricteţe ? Sau că în vremurile lui Ceauşescu România producea şi exporta brânzeturi cu mucegai ? Să le mănânce francejii sau italienii, dom’le, cu ale lor peste 600 de sortimente de brânzeturi, nu i-ar mai sătura Pământul !

Românii nu au bani de cărţi, dar au bani de smartphone-uri, chiar dacă trăiesc din salariul minim pe economie sau chiar din ajutorul de şomaj. De fapt nici timp de citit nu prea au, de asta nu mai cumpără cărţi, şi nici nu le pasă că o instituţie ce îi face cunoscuţi în străinătate (pardon, nu pe ei, ci pe alţii care ştiu că expresia „cultură românească” nu se referă doar la castraveţi şi gogoşari) este persecutată pe motive politice, deşi şi-a îndeplinit misiunea mai mult decât onorabil. Se ştie doar, prea multă carte te strică la cap. Şi ce, Becali are masterate şi doctorate ? Sau fotbaliştii ?

Românii nu au bani de călătorii. Ei vor doar vacanţe all-inclusive, în care să stea în acelaşi loc cu burta la soare şi să mănânce cât cuprinde, nu să cunoască cu adevărat alte locuri, oameni sau culturi. Pentru ei, couchsurfing-ul e mult prea abstract.

Românii nu vor învățământ cu plată. Şi ce dacă e gratuit, dar de slabă calitate ? Ce, dacă ar costa bani şi ar exista un sistem de burse eficient (poate şi burse private) ar fi mai bine ? Să fie gratis şi pentru tonţi, să avem toţi diplome, nu ? Şi ce dacă vor pleca apoi în Spania sau Italia la munci pentru care nu-ţi trebuie nici măcar liceul, darămite bacalaureatul ?

Românii nu au bani de dentist. Nu prea au bani nici de pastă de dinţi, iar de aţă dentară sau apă de gură, nici atât. De fapt nu prea au bani de nimic ce ţine de igienă, fiind printre codaşii Europei la consumul de săpun. Ei nu ajung pe scaunul stomatologului decât atunci când trebuie să-şi scoată o măsea, nu să trateze carii. Iar de implant dentar nici nu poate fi vorba. Minim 500€ o măsea ? Piei, necurate, păi nu mai bine merge o săptămână în Antalia, la 4 stele, de banii ăştia ? Şi dacă vor zâmbi pe partea potrivită, nu se va observa dintele lipsă în pozele urcate pe Facebook.

Românii nu au bani de muzee (nici de construit, nici de vizitat), dar se bucură precum nişte copii când se inaugurează un nou mall, mai ales unul construit pe ruinele unei curţi domneşti, vizitându-l într-o săptămână într-un număr mai mare decât populaţia întregului oraş şi bucurându-se pentru firimitura de cultura ce o reprezintă conservarea unei mici părţi a patrimoniului, mergând pe principiul, foarte sănătos, de altfel, „ne-au tăiat o mână dar ne-au dat cu gel părul”. De s-ar fi deschis în schimb un muzeu, găseau cu siguranţă un meci bun de vizionat la TV şi rămâneau acasă.

Românii nu au bani pentru a construi noi parcuri, mai ales acum, când oraşele devin din ce în ce mai aglomerate, şi nici măcar de a conserva un mic rai, creat de natura ce încearcă să ne suporte comportamentul de lăcuste flămânde.

Pentru ce au totuşi bani românii ? Pentru apartamente subdimensionate şi supraevaluate, cumpărate prin credite pe 30 de ani, în altă monedă decât cea în care sunt plătiţi lună de lună, cu dobânzi variabile, pentru că cele fixe sunt plictisitoare şi lipsite de adrenalina verificării cursului valutar de 3 ori pe zi…

Pariul imobiliarelor: blat în arbitraj

Prin 2007 sau 2008 habar n-aveam ce se întâmplă cu imobiliarele în România. Priveam doar stupefiat demenţa preţurilor şi mă gândeam că la aşa valori nu voi cumpăra prea curând. Îmi ziceam că de chirie mai poţi scăpa, dar de un credit enorm, legat de gât 30 de ani, ba.

Bunul simţ şi simţul măsurii biruiau cunoştinţele de economie, pe care din păcate nu le aveam atunci (şi poate că nu le am nici acum). Abia pe la sfârşitul lui 2008 (sau începutul lui 2009 ?) aveam să descopăr blogul singurului agent imobiliar (nici măcar nu ştiam pe atunci ocupaţia lui) în faţa căruia mi-aş scoate pălăria (dacă aş purta una).

Cine a sperat prin 2008 că preţurile apartamentelor vor reveni la normal pare la prima vedere să fi judecat greşit: preţurile au picat destul de mult, într-adevăr,  dacă asta doar dacă le exprimi în euro, pentru că în lei scăderea nu este încă dramatică.

Să fi pierdut pariul imobiliarelor ?

Să ne gândim la alt rămăşag: un stelist şi un dinamovist pariază fiecare pe echipa lor favorită. Ceea ce nu ştie însă stelistul e că dinamovistul e văr drept cu arbitrul. După cele 90 de minute şi un penalti oferit gratuit dinamoviştilor, cea de-a doua echipă e declarată câştigătoare. A câştigat însă cu adevărat trişorul nostru pariul ? Va fi valid rezultatul pariului atunci când arbitrul va recunoaşte blatul ?

La fel pare să stea treaba şi cu imobiliarele: în cazul acesta, arbitrul este statul, ce nu reuşeşte să înțeleagă faptul că „piaţă liberă” şi „Prima Casă” se resping precum polii N a doi magneţi.

Dacă în cazul meciului de fotbal blatul e evident pentru stelişti, mă întreb de ce oare în cazul imobiliarelor cumpărătorii încă mai cred în arbitru, ba mai mult, îi mai şi mulţumesc pentru „şansa” de a putea să parieze pe echipa ce le va pierde banii chiar dinainte de fluierul de început.

Sclavagismul a murit ! Trăiască banking-ul !

Probabil că atunci când primul negru sclav a îndrăznit să şoptească fraţilor săi că ar trebui să fie cu toţii oameni liberi, ca şi stăpânii lor albi, au sărit toţi îngroziţi să-l liniştească. Nu de alta, dar dacă stăpânul ar fi auzit asemenea erezie, i-ar fi administrat o porţie sănătoasă de libertate pe spate gol, cu ajutorul biciului. Cum cei mai mulţi dintre ei erau născuţi sclavi, e de înţeles frica lor: părinţii se născuseră şi muriseră sub stăpân, bunicii de asemenea, aşa că altă viaţă era de neconceput pentru ei. Iar să fi vorbit cu un negru fugar era o nebunie, respectivul fiind privit ca un proscris, un om ce avea să-şi găsească moartea doar pentru a fi un exemplu pentru cei cărora li s-ar fi năzărit idei similare.

***

Anii ’90. Tinerii din România urmăresc fascinaţi serialul Beverly Hills. O altă lume li se derulează prin faţa ochilor: carduri de credit, familia Walsh ce punea a nu ştiu câta ipotecă pe casă, supermarketuri, lucruri de neatins pentru românii de atunci. Tânăr şi prost, visam şi eu atunci la vremurile când vom avea şi noi asemenea carduri şi ştiu că înghiţisem şi eu gogoaşa cu „în România casele sunt încă ieftine, mult mai ieftine decât în restul lumii, ar trebui să se scumpească”. Ceea ce par să fi uitat însă între timp românii e că americanii din filmele hollywoodiene plăteau rate 30 de ani pentru case, nu pentru apartamente de 50 mp. Da, cele mai multe case din SUA nu sunt din cărămidă, dar nu prea s-au întâlnit cazuri de depresii din cauza asta: aparent, oamenii trăiesc bine-merci în asemenea locuinţe, fără ca lipsa cărămizilor să le provoace ulcere sau pierderi de sarcină.

Şi fiindcă veni vorba de americani, să vedem ce creşteri de preţuri au avut până la izbucnirea crizei:  dacă prin 1996 o casă medie costa în jur de 110.000$, zece ani mai târziu aceeaşi casă se vindea cu 250.000$. Parcă nu e aşa de rău, mai ales că astăzi, 19 iulie 2012, în România, prin Cluj sau Iaşi, poţi găsi case de vânzare la preţuri de 300.000€ (ne putem consola cu gândul că măcar sunt din cărămidă):

sursă grafic: http://www.creditaloan.com

Nici măcar Spania, despre al cărei balon imobiliar super-umflat se tot vorbeşte în ultima vreme, nu a avut creşteri de preţuri atât de spectaculoase precum cele din România: preţurile lor au crescut de 11 ori în 24 de ani, pe când românii au trăit multiplicarea cu 10 a preţurilor în doar 8 ani:

sursă grafic: Wikipedia

***

În 2012, deşi sclavagismul a fost abolit de mai bine de 100 de ani, românii încă mai vor stăpân. Numai că acesta nu mai umblă cu biciul în mână, ci cu dobânda creditelor în vârful pixului purtat la buzunarul cămăşii. Cei neascultători nu mai primesc 10 lovituri de bici, ci 1% în plus la dobânda euribor sau mărirea comisioanelor de administrare. Iar sclavii nu mai sunt prinşi în Africa şi aduşi spre vânzare legaţi de mâini, ci intră singuri în sediile băncilor pentru a-şi semna vânzarea libertăţii în schimbul câtorva tone de cărămizi şi ciment, întrebând neprihăniţi: „Mai sunt fonduri pentru Prima Casă ?”

Desigur, nu sunt românii singurii cu bube în cap. Până la urmă ei nu fac decât ce au văzut că fac şi alţii. Atâta doar că noi o facem de 100 de ori mai prost şi ne vindem pielea de 10 ori mai ieftin, ieşind victorioşi din bănci şi şoptind „Mi-au acceptat actele !”, crezând că am păcălit hoţul versat. Mai târziu vom reveni şi vom spune plini de mândrie „Mi-am renegociat dobânda cu un procent !”, simţindu-ne probabil la fel de bucuroşi precum sclavii cărora li se reducea norma zilnică de bumbac cules.

Iar cei ce se vor astăzi liberi de jugul băncilor sunt priviţi precum sclavii fugari, cu mirare şi neîncredere.  Păi cum adică să trăieşti liber, să munceşti pentru tine, nu pentru stăpân, cum face toată lumea ?

***

Cu ceva timp în urmă citeam comentariul unui individ, replică unui articol despre imobiliare. Citez aproximativ:

„E uimitor cum un microprocesor, încununarea tehnicii, progresului, inovaţiei şi a inventivităţii umane, un dispozitiv ce poate face mai multe calcule într-un minut decât un om într-o viaţă întreagă, costă 100€. O casă însă costă zeci de mii de euro, deşi oamenii construiesc aşa ceva de sute de ani„.

Dar despre cum se poate construi o casă folosind resursele pe care natura ni le oferă din abundenţă, în alt episod…

Agenţii imobiliari: critică şi autocritică

Acid, elegant, civilizat, aşa cum numai o femeie o poate spune:

„Eu ştiu că nu e vina voastră. Asta e industria, ăştia sunt oamenii, astea-s apartamentele, şi Messi a ratat penalty-ul aseară. Ştiu, e nasol. Dar nu-mi pasă. Zău. Vedeţi voi, şi eu am crescut cu aceleaşi filme ca voi. Agenţii imobiliari cu care mă obişnuisem erau nişte oameni care ştiau că sales nu înseamnă doar partea în care semnezi contractul„ continuarea aici.

sursă foto

Dar poate că nu e totul pierdut: un agent imobiliar face autocritica breslei (omul recunoştea la o întrunire a lor că până în 2008 singura calitate necesară unui agent de succes era să poată spune „Nu vă presez, dar mai avem programate vreo două vizionări în seara asta !” şi contractul de vânzare-cumpărare era ca şi semnat):

„Atata vreme cat, vom continua doar sa mimam seriozitate si profesionalism in fata clientilor, fara sa ne dorim cu adevarat ca seriozitatea si profesionalismul nostru, sa fie si reale……ei bine, nu avem dreptul sa ne plangem despre reactiile negative ale clientilor nostri, despre faptul ca ni se inchid telefoanele in nas de catre proprietari sau de faptul ca toata lumea iubeste sa ne tepuiasca!  Culegem ceea ce semanam […] Ca atare, stimati colegi agenti imobiliari, nu va suparati pe mine va rog, atunci cand afirm cu tarie ca SUNTEM PRAF!” continuarea aici.

Pilda celor trei porcuşori (pardon, prieteni)

sursa foto

Prin vara lui 2008, 3 prieteni discutau despre posibilitatea de a cumpăra o locuinţă. Toţi erau tineri, în jur de 25 de ani, locuiau şi munceau într-un oraş de provincie, acelaşi în care s-au născut, şi trăiau încă sub acoperişul părinţilor.

Marius spunea că nu vrea să stea în chirie, că nu vrea să arunce bani pe fereastră, doar banii din chirie nu se mai întorc, nu-i aşa, că nu vrea să mai aştepte, viaţa e scurtă, şi se hotărî să cumpere un apartament de 2 camere. Îl costă multişor, vreo 70.000 euro, preţul pieţei, ce să-i faci, i-a explicat agentul imobiliar că nu găsește mai ieftin, dar dacă se grăbește poate prinde ultimul tren şi reuşeşte să facă o rata până ce băncile nu cresc avansul la credite, de la 5% la vreo 20%. Răsuflă uşurat şi citi actele: are de dat înapoi, în 30 de ani, peste 200.000 de euro. Rata este doar 560 de euro, adică vreo 2100 de lei, la cursul euro de atunci. Dar e tânăr, salariul e bunicel, va munci şi va plăti; până să facă 60 de ani, va fi scăpat de rată.

Andrei crede că preţurile sunt prea mari şi se hotărăşte să plece în chirie. Chiria e mare, mai sunt şi cheltuielile de întreţinere, ce mai, deşi salariul lui e măricel, cam de doua ori salariul mediu din oraş, nu reuşeşte să mai pună nici un ban deoparte pentru viitorul apartament. Însă trei ani mai târziu, în 2011, dacă ar fi să cumpere acelaşi apartament al prietenului său, nu l-ar costa decât vreo 40.000 de euro, şi la valoarea euro din 2011, dacă ar face o rată, ar plăti tot vreo 2100 de lei pe lună. Atâta doar ca rata ar fi pe vreo 11 ani, nu 30. Cu tot cu cei 3 ani de chirie, ar scăpa la nici 40 de ani de plata apartamentului. Şi totuşi, nu cumpără încă, ştie că preţurile sunt mari şi că vor scădea şi mai mult, până vor ajunge la preţul corect.

Ionuţ a fost cel mai înverşunat: nu vrea să cumpere în 2008, şi pace. Nici în 2009. Nici în 2010. Nici în 2011. Nici în 2012 ? Nici ! Nu de alta, dar între timp lucrurile s-au mai limpezit. A aflat că instinctele nu l-au înşelat şi că România a trăit în anii trecuţi o bulă speculativă majoră în domeniul imobiliarelor (ar fi crescut preturile de vreo 10 ori în mai puţin de 10 ani, ca nicăieri în lume, deşi salariile reale abia dacă au crescut de vreo 2,5 ori în tot răstimpul ăsta). Din motive obiective, el nu a plecat în chirie şi a rămas să locuiască cu ai lui, a pus bani deoparte aproape în fiecare luna, mai puţin vara, când a mers în concediu. La fel a făcut şi viitoarea lui soţie, chiar dinainte de a-l cunoaşte. Au strâns şi banii de la nuntă şi împreună au adunat, după vreo 6 ani în câmpul muncii, destui bani încât, dacă ar vrea, ar putea cumpăra şi acum, la nici 4 ani distanţă, cu banii jos, acelaşi apartament pe care l-a cumpărat Marius, pentru că preţurile au scăzut între timp la jumătate.
Atâta doar că fără a face nici o rată. Şi nu au pierdut decât 6 ani. La 30 de ani, ar putea fi proprietari şi mâine.

Ce putem învăţa din cele 3 întâmplări? Suntem în stare cei mai mulţi dintre noi să economisim precum a făcut-o Ionuţ ? Probabil că nu, dar soluția lui Andrei este totuşi la îndemâna (aproape) tuturor. Tuturor celor vor să muncească pentru ei, nu pentru a îmbogăţi băncile, agenţii imobiliari sau vânzătorii ce visează încă la preţurile din 2008.